Ești cam obosită, te doare foarte rău capul și nu îți găsești locul. Te învârți prin curte, îți faci de lucru sperând că o să treacă. Nu trece. Ieși pe drum, vorbești puțin cu vecinii, le spui ce te doare. Fiecare îți recomandă un leac, unii n-au timp de tine, au treburile lor, îți zic să iei o pastilă și să te bagi în pat, să te odihnești.

Te gândești că e o idee bună. Toți avem dureri de cap, nu moare nimeni din asta, te bagi în pat și până dimineață va trece.

Dimineața, la tine nu se aprinde lumina. Nu te-ai dus nici la magazin după pâine. Eh, cine știe ce treabă ai. Nici seara nu se aprinde lumina. Fiică-ta nu te sună că nu vorbiți chiar în fiecare zi, te-a sunat alatăieri, era totul în regulă.

Tot nu se aprinde lumina. O fi plecată la fiică-sa? Dar chiar așa, să nu zică nimic? Cine hrănește motănelul cel mic? mă duc să văd, zice soră-ta.

Tu stai nemișcată, ea se sperie, sună salvarea, tu încerci să-i spui că ești bine dar abia reușești să pronunți ceva. Tu crezi că ești bine, ai dormit, poate, puțin cam mult.

La spital îți pun perfuzii, te bagă direct la terapie intensivă, abia reușesc să ajung la tine. Zici că ești bine, puțin confuză și fără vlagă.

Cam așa trece printr-un AVC un vârstnic care locuiește singur, undeva prin vreo localitate uitată, unde salvarea vine foarte greu și e cale lungă până la primul spital dotat cu tomograf funcțional.

Ce urmează după, e o luptă surdă pe care o duce atât bolnavul cât și familia, dacă are norocul să aibă pe cineva alături, cu boala și cu formalitățile statului.

Urmează haosul, nu știi cum să te comporți și ce să faci. După câteva zile îi dau drumul din spital și dacă n-ai noroc, habar nu ai ce te așteaptă, nu-ți spune nimeni. Afli de pe net că trebuie să facă recuperare, tot de e net afli că șansa să facă alte accidente mai mici e foarte mare – aha! de-asta ieri era bine și uite, azi trebuie să îi dăm apă cu seringa, picătură cu picătură, că nu mai știe să înghită.

Apoi constați că pur și simplu, nu ești pregătit pentru boala asta. Nimeni nu se angajează să aibă în grijă un astfel de bolnav, nici neamuri nici prieteni nici cineva plătit care să stea acolo cu bolnavul. Tu nu poți renunța la job ca să te dedici îngrijirii, că apoi din ce trăiți? Ce să faci? cu inima țăndări, cauți un azil. E una dintre cele mai dureroase decizii pe care trebuie să le iei.

Te consolezi singur că e mai bine acolo, e cineva aproape, o spală, îi dă mâncare și pastilele și au și un medic. Dar afli repede că, indiferent că e la stat sau la privat, indiferent că plătești o grămadă de bani, oamenii care nu mai au capacitatea să își spună măcar nevoile sunt vai de capul lor.

Multe centre pot fi foarte OK pentru oameni care au încă discernământ. Strigă după infirmieră în caz de ceva, pot spune aparținătorului cum e de fapt acolo. Ceilalți nu pot. Ceilalți sunt exclusiv la mila unui personal, de cele mai multe ori, profund nepregătit pentru astfel de cazuri.

Personalul ar trebui să aibă proceduri clare după care să lucreze cu ei: să le dea la intervale regulate de timp apă, să le schimbe poziția ca să nu facă escare, să facă un minim de exerciții de mobilitate, să nu-i creadă pe cuvânt când zic că nu le e foame sau sete, să le dea mâncare în funcție de regim și câte altele.

Dar nu au. Majoritatea centrelor private, chiar dacă primesc astfel de bolnavi, nu fac mai mult decât să le dea mâncare, pastile și să îi schimbe. Nu au personal, nu găsesc, nu-i un job ușor. Într-o țară părăsită, câți oameni cu suflet mai poți să găsești? De ce să ștergi la fund un bătrân senil aici pe mai nimic, când poți face asta în Italia sau Franța? mai pui un ban de-o parte, poate ajungi și tu așa și o să ai nevoie.

În centrele de stat procedurile există cât de cât, au personal calificat doar că subdimensionat iar lipsa de interes față de astfel de oameni e maximă. Pe mama am scos-o dintr-un astfel de centru după o lună, subnutrită și cu iritații foarte urâte de la igiena precară.

Unii sunt mai norocoși, cum e și cazul meu. Mama nu are alte boli grave și are o atitudine foarte pozitivă, o îndrăgește imediat toată lumea pentru că ”e cuminte, ascultă, nu se vaită niciodată”.

Dar ea nu mai poate face absolut nimic singură. Nu știe că îi este sete sau foame, nu mai are control aproape deloc asupra picioarelor, nu mai vede aproape deloc, nu știe să spună dacă o nemulțumește ceva. Uneori încearcă să povestească dar nu-și mai amintește cuvinte și atunci se închide și nu mai zice nimic.

Însă unele lucruri nu s-au schimbat. Răspunde în felul ei caracteristic chiar dacă contextul ei, de foarte multe ori e complet out of this world, uneori suspectez că îi dau ceva pastile de umor, că nu era așa glumeață cât a fost sănătoasă.

Are acceași atitudine curajoasă: nu trebuie să îți fie frică, nu trebuie să te plângi, ”ei, și dacă te jelești rezolvi ceva?” și cel mai important, are aceeași dragoste de transmis când mă strânge de mână sau îmi face loc lângă ea să stau comod, să mă odihnesc.

Scriu aceste rânduri acum și mă încearcă reproșul că n-am apucat să caut o agendă drăguță și un pix pentru doamna Didina, colega ei de cameră. Mâine mă duc pe la ele și așa am promis că duc foaie și pix. Doamnei îi este foarte frică de moarte și mi-a cerut să-i aduc ceva pe care să scrie adresa de acasă, ca să știm măcar unde să o ducem când moare. Uneori plânge și nu știu ce să-i zic. O țin de mână și respir cu ea, inspirăm pe nas, expirăm pe gură, și se mai liniștește.

Pe la doamna Didina nu prea vine nimeni, fiica ei stă departe și vine rar. De fiecare dată îi dau o banană pe care nu vrea să o ia că nu are bani să o plătească. De fiecare dată o mint că am un caiet în care îmi notez și îmi plătește fiica ei când vine, așa că poate lua liniștită.

Azi e un an de la accidentul vascular al mamei. Azi a apărut un articol despre demență de la o redacție pe care o susțin și am aflat că începem să avem centre și oameni pregătiți pentru povara asta.

Azi e mai bine decât anul trecut, cu asta trebuie să rămâneți.