Am achiziționat recent ”Rugăciune pentru Cernobîl”, o carte absolut fabuloasă a Svetlanei Aleksievici.

E o istorie a evenimentelor nu din perspectivă științifică sau cronologică ci din perspectiva intimă a supraviețuitorilor. E despre dramele, bucuriile și speranțele lor, despre modul în care viața și moartea s-au schimbat definitiv, despre credințe și alegeri.

E o carte despre eroism și indiferență, despre cum cele două, paradoxal, merg împreună, despre comunism, despre libertate și despre dragoste .

Așa cum specifică încă de la început autoarea, e o carte, nu despre Cernobîl ci despre lumea Cernobîlului, o colecție de gânduri, sentimente și emoții, o istorie a sufletelor în care se oglindește distorsionat, catastrofa.

Intervenția autoarei pe parcursul cărții e minimă, capitolele sunt mărturii ale oamenilor: țărani simpli, oameni fără școală, muncitori, militari, vânători, intelectuali, tot soiul de oameni. O parte dintre ei aveau încă prea vie amintirea războiului și Cernobîl a fost doar o revenire la starea de asediu.

Au fost oameni care au trecut prin schimbări sociale profunde. Au trecut de la țarism la socialism, au trecut prin războaie cu tot ce înseamnă ele, au asistat la căderea Uniunii Sovietice. În plus, au dus un război de neimaginat cu un dușman invizibil – radiația – iar apoi au văzut răsărind capitalismul. Toate acestea au încăput într-o viață de om.

E foarte interesant cum locul acela e descris ca fiind absolut minunat de către toată lumea, ca un rai pierdut pentru totdeauna. Mulți au fost evacuați, o parte s-au încăpățînat să rămîna, o parte s-au refugiat acolo fugind de alte persecuții.

În carte apar mărturiile unei persoane din Tadjikistan, acolo era război și rușii erau persecutați. Casa lor nu mai era acasă, ei erau ”sovietici” doar că Uniunea Sovietică nu mai exista, țara lor nu mai exista. S-au refugiat la Cernobîl, trăiau izolați printe animale sălbatice și radiații. Nu se temeau de radiații ci de oameni, de răul pe care îl fac oamenii.

Pe lângă drama umană, mărturiile spun multe despre animalele rămase în urmă, despre câini și pisici, vaci și cai.

Sentimentul care răzbate foarte puternic e cel de nesiguranță și profundă neînțelegere a evenimentelor. Deși mulți asociau explozia cu războiul, nu înțelegeau deloc natura dușmanului: nu se vedea nimic, totul era în floare, totul era ca înainte doar că brusc au dispărut albinele și râmele iar păsările erau cam dezorientate. Dar era frumos și senin, nu bombarda nimeni iar ei erau evacuați și nu aveau voie să ia cu ei mai nimic.

De vină era atomul, acea particulă invizibilă care a schimbat radical viața și moartea a milioane de oameni din vecinătatea centralei.

Un amestec de închisoare și grădiniță, uite, ăsta e socialismul. Socialismul sovietic

Ce-și doresc supraviețuitorii? O parte ar vrea să se reîntoarcă la lumea lor de dianinte de tragedie. O parte ar proceda diferit, s-ar gândi mai bine, s-ar proteja mai mult. Iar alții își doresc doar o ”moarte normală”.

Este, cu siguranță, o carte care merită citită pe îndelete. Când o tragedie impactează un număr foarte mare de oameni, o numim catastrofă, ceva ce mintea noastră nu poate pricepe și sufletul refuză să simtă pentru că e prea mult. Există și studii care arată că începem să procesăm numere și statistici, nu drama în sine. Drama, la așa scară, devine de neconceput pentru mintea noastră.

Dar catastrofele sunt o colecție de drame individuale, pe acestea le putem înțelege și procesa și putem obține o mai bună înțelegere a evenimentelor.

Când te gândești la Cernobîl, revii aici, în acest punct: cine suntem noi? Ce-am înțeles despre noi? Despre lumea noastră?

PS: știu că a fost foarte mare vâlvă cu serialul inspirat de această carte. Eu nu mă uit la seriale așa că nu-mi pot da cu părerea asupra lui. Prefer cărțile pentru că îmi dau libertatea să-mi imaginezi singură personajele și scenele descrise.