Probabil că toată lumea a aflat deja povestea celor 45 de studenți exmatriculați de la Drept, pentru că au copiat la examen.

Eu, fiind întotdeauna mai aproape de tocilari și de defavorizați decât de șmecherii clasei, am simțit, așa, o umbră de victorie în această sentință. Am zis un mic “yes!” în gândul meu, așa le trebuie!

Dar apoi m-a pălit puțin și un sentiment de vină, că știți cum se zice, nu e frumos să te bucuri de răul altuia. Sunt, și eu, foarte de acord cu treaba asta. Doar că în unele cazuri, ca și acesta de față, dacă nu li se întâmpla lor acum acest rău, ni se întâmpla nouă mai târziu, probabil și într-o formă mai gravă. Și atunci, parcă merită să privești momentul cu recunoștința cuvenită.

Și dacă tocilarii au fost cât de cât răzbunați de această sentință, ca să reparăm moral daunele defavorizaților, mai avem cale lungă. Și – o să încerc să vă explic, prin experiența personală, ce înseamnă să fii defavorizat în școala noastră și de ce nu doar munca, ci mai ales, curajul e esențial.

N-am avut norocul să cresc într-o familie întreagă. Părinții mei s-au despărțit când aveam un an, tata a murit când aveam vreo 6 și oricum, nu l-am prea cunoscut, pentru că nu făcea parte din viața mea. M-a crescut mama, bunicul, o mătușă și un unchi.

Bunicul a fost cel mai important om din viața mea. El m-a învățat să scriu și să citesc, să – mi fac fluierici, primăvara, din lemn de salcie, să iubesc copacii, păsările, aricii și să respect tot ce e în jurul meu. El îmi spunea într-una că trebuie să învăț, să am o șansă în viață, că aia e cheia. Și îmi spunea că va merge el cu vacile și oile, și îmi va da bani din pensia lui pentru tot ce am nevoie, ca eu să pot merge la școală. Ceea ce a și făcut, în primii mei 4 ani de școală, cât a durat viața lui alături de noi.

Încă înainte să încep, mamă, și ea, o femeie simplă și fără multă școală, îmi cânta aceeași poveste, dar pe un ton ceva mai sumbru decât bunicul.

Ea îmi tot zicea că trebuie să muncesc foarte mult, mai mult decât ceilalți copii care vin din familii mai înstărite. Că trebuie să muncesc atât de mult și să învăț atât de bine încât “să nu aibă ce să îmi facă”. Nu înțelegeam deloc cine ce vrea să îmi facă și mama nu zicea nimic explicit, “lasă că o să vezi tu”. Eu abia așteptăm să mă fac suficient de mare să merg și eu la școală.

Apoi am aflat că existau și copii care nu erau nevoiți să muncească atât. Le scriau părinții temele, era evident că nu e scrisul lor, și luau 10, ca și mine, care scriam și a 20-a oară ca să iasă cât de cât acceptabil. Caietele lor erau mult mai frumoase, că na, și eu, acum, dacă m-ar pune cineva să fac liniuțe și bastonașe, cred că m-aș descurca mai bine ca la 7 ani.

Apoi am aflat că era foarte important să ai un tată. Tații erau foarte impunători în societate și în discuțiile de la școală și dacă aveai unul care să țină cu tine, totul se rezolva și fără muncă. Bunicii nu erau la fel de eficienți, și nici mamele, mai ales dacă ele nu aveau, la rândul lor, prea multă școală.

Bineînțeles că justițiarul din mine s-a plâns la mama de când am putut vorbi coerent, înnebunind-o cu “da’ mie nu mi se pare corect! “. Mama n-a încercat niciodată să îmi explice cum că ar fi corect, dar nici nu mi-a dat apă la moară. A ținut-o una și bună, “tu muncește, nu te uita la alții, nu te compara cu ei, și n-or să aibă ce să îți facă”. Teoria ei a fost că, da, vor fi întotdeauna unii care “se descurcă” și vor lua note mari, iar ulterior, joburi, fără să merite, dar dacă ești suficient de bun, o să poți să te descurci și tu, chiar și fără pile sau alte compromisuri.

Primii ani de școală au trecut cum au trecut, cu protestele mele neascultate că “nu mi se pare corect”, retezate abrupt de mama cu “păi și ce, tu ai făcut perfect?! Atunci pune mâna și muncește și fă mai bine! “

Apoi, în generală, n-am mai prea simțit chestia asta, că eram deja în Valea Jiului, cam toți veneam din familii de muncitori fără pretenții (eram în B, ăia bazați erau în A) și chiar nu primeam note neapărat pe bază de statut social. Mai erau cazuri de intervenții, de ex la sport sau la engleză, dar nimic deranjant, din punctul meu de vedere.

La liceu, eram deja mare, știam cum merge lumea și nu mă mai deranja neapărat fenomenul. Știam că, deși pe parcursul anului unii erau niște lepre, la final, când se încheiau mediile, le aveau perfecte. Când am dat Bacul, deja la unele facultăți se lua în considerare media precum și notele la anumite materii din anii de liceu. Așa ne-am trezit, după ce s-a încheiat bacul și contestațiile, cu niște colegi care au terminat cu 10 în timp ce noi, olimpicii de serviciu, am luat și noi un 9.60 – 9.80, dar nu 10 pe linie.

Ar mai merita amintit și cum diriginta noastră a fost amenințată de un tată influent că va zbura definitiv din învățământ dacă nu ia banii și nu dă nota care trebuie. Ea, oricum era decisă să plece din țară, că nu era trai cu salariul și mediul ăla, așa că a luat banii și a venit la noi, cei care mergeam pe la olimpiade, să ne cheme, de banii respectivi, la banchet. Pentru că n-am vrut să participăm și ea a crezut că nu ne putem permite și s-a gândit că așa, cu o nedreptate îndreaptă altă nedreptate.

Părinții nu erau deloc uimiți sau revoltați de toate astea. Așa era mersul, scopul era să te antrenezi, să reziști, nu să faci pe eroul. Eroii, după cum se știe, sunt totodată și martiri.

Nu zic că mama n-a avut dreptate, că uite, n-am ajuns chiar rău și nici n-am făcut compromisuri. Dar cred și acum că mi-ar fi prins bine să îmi dea curajul să mă revolt. Cred că nouă, tuturor, ne-ar fi fost pe parcurs mai bine, dacă mai mulți am fi avut curajul să ne revoltăm.

Ea m-a învățat să tac, să mă uit în altă parte, să nu îmi fac probleme mai mari, să – mi văd de treabă mea. Poate și din cauză că, așa cum am zis, temperamentul meu era oricum de justițiar, poate nu era chiar bine să îl încurajeze. Dar cred că era bine să mă învețe să nu tac, nu de-alta, dar a trebuit să învăț eu singură mult mai târziu și n-a fost deloc ușor.

Curajul ăsta de a zice în față hoțului pe nume, deși nu e esențial pentru viața noastră privată sau profesională, e crucial pentru o viață socială sănătoasă.

Acum, privind retrospectiv, aș zice că nu ajută pe nimeni să accepți standarde duble, să te prefaci că n-ai văzut cum colegul sau colega a luat, nemeritat, o notă mai mare. Ulterior, că n-ai văzut cum un om foarte competent lucrează dublu, și pentru cel angajat pe pile. Nu ajută să te prefaci că nu vezi cum fiecare dintre “defavorizații” care au vrut să razbească mai departe de condiția în care s-au născut, ăștia învățați de mici că trebuie să muncească mult mai mult, muncesc ca disperații să îndrepte ce pot, pe unde pot, ce strică alții, în loc să păstreze timpul ăla pentru ei și dezvoltarea lor. Să – l folosească, nu să stingă focuri, ci să gândească soluții mai bune, sau să învățe în tihnă lucruri noi, că oricum, aia le place să facă.

Și revenind la subiectul zilei, mi-ar plăcea ca toți cei care au ajuns într-o universitate pe munca lor și din dorința de a deveni mai buni, pe lângă munca la care se pricep, să își găsească și curajul de a ridica vocea, de a nu mai accepta paraziți în jurul lor, fie că vorbim de colegi sau, și mai grav, de profesori. Nu doar să muncească mai mult ca să nu aibă nimeni ce le face, ci mai ales să spună în gura mare impostorului pe nume. Pentru că munca cinstită îți dă dreptul ăsta, l-ai câștigat. Și da, e adevărat că e de-ajuns ca oamenii buni să nu facă nimic, pentru ca trișorii să triumfe.