O să vă spun azi o poveste pe care o știu de la mama. Din păcate, nu am ținut minte nume personajului iar mama nu mai e aici să o întreb detalii, dar din spusele ei, e vorba de un om din satul ei, deci de o poveste reală.

Mama s-a născut în ’47, tatăl ei, la fel ca mulți alți oameni din sat, au fost soldați în al doilea război mondial și a crescut, deci, cu tot felul de povești, însă una a marcat-o foarte tare, și de câte ori își amintea, i se umpleau ochii de lacrimi.

Acest om din sat a ajuns prizonier și a fost deportat în lagăr. A stat o vreme acolo, bătut, flămând, îndurând toate acele orori despre care citim în cărți. La un moment dat, a găsit, însă, o oportunitate să evadeze.

Un coleg de suferință, aflând aceste detalii, s-a gândit să îl ajute cum poate. Respectivul era foarte bolnav, aproape pe moarte și i-a cedat omului nostru mâncarea sa, zicând că, uite, eu oricum mor, dar ție îți trebuie putere să poți să scapi de aici.

Chiar înainte să plece, bolnavul i-a mai dat un pachețel învelit cu grijă în cârpe. I-a spus că acolo e o bucată de pâine, dar că, înainte să îl primească, trebuie să jure pe ce are mai sfânt că nu desface pachetul decât dacă simte că e pe moarte, că nu mai are, efectiv, nicio alternativă. Cât timp găsește orice altceva de mâncare sau cât poate rezista fără, sub nici o formă să nu deschidă pachetul, că trebuie să îi ajungă din el până acasă.

Omul a jurat că respectă promisiunea, i-a mulțumit colegului și a reușit să fugă.

Atunci peste tot era sărăcie și foamete, nici afară din lagăr nu era chiar bine, la granițe nu stătea nimeni cu sandwich – uri calde și ceai.

A mers omul cât a putut. Zicea că a mers câteva zile, nici nu știe cât, fără să se oprească, de teamă că îl prind și îl duc înapoi. Zicea că nu își amintește să îi fi fost foame, de fapt, nu își amintea foarte bine cum au decurs primele zile după evadare. Apoi, încet, încet s-a mai liniștit și i s-a făcut foame. S-a gândit să deschidă pachetul dar și – a amintit ce a promis. A mâncat scoarță de copac și ce a mai găsit și nu l-a deschis.

Și a tot mers, a mai întâlnit oameni care i-au dat de mâncare, a mai găsit diverse pe câmpuri și prin păduri și și – a continuat drumul.

Cu cât mergea mai mult, cu atât se simțea mai aproape de casă așa că în mintea lui a încolțit un nou țel: să nu se atingă deloc de bucata de pâine până acasă.

Povestea cum își imagina că va ajunge acasă, se va așeza pe prispă și abia atunci va deschide și va manca o bucățică din pâinea colegului. Pâinea devenise un fel de talisman.

Și cu gândul ăsta, după multe luni, a ajuns, într-adevăr, acasă și a făcut întocmai cum și – a imaginat. S-a așezat pe prispă și a desfăcut pachețelul. Înăuntru era o bucată de scândură, nu era pâine.

Omul a izbucnit în lacrimi, s-a rugat pentru sufletul colegului lui și a așezat bucata de scândură la icoană, unde a rămas cât a mai trăit. Și, zicea mama, povestea tuturor cum acea bucată de lemn l-a ținut în viață.

Cel care i-a dăruit – o nu avea, nici el, nimic material de dăruit, i-a dăruit însă speranță și siguranța că, în caz de criză, are o fărâmă de mâncare.

Cam așa cred că facem și noi azi cu oamenii care ne tranzitează țara. Nu le dăm nimic valoros, ca valoare materială. Majoritatea încă își pot cumpăra o masă sau plăti o cazare. Le dăm ceva mai mult de atât, le dăm speranța că, în cazul în care chiar sunt la capătul puterilor, cineva, undeva în lumea asta, e dispus să le întindă o mână.

Și dacă nu poți ajuta personal și alegi să donezi, sau îi sprijini cum poți pe cei care o fac, îi dai speranța voluntarului care n-a mai dormit de mult și care începe să creadă că efortul lui e de fapt o picătură în ocean și că nu mai poate. Când vede că nu e singur descoperă că mai poate puțin, doar ți – ai pus încrederea în el, n-o să te lase baltă.

Cu fiecare om pe care îl ajutăm necondiționat cu o cazare, o masă, o cană de apă sau o vorbă bună, crește speranța în lume. Și nu e deloc puțin, ba poate că e chiar tot ce contează.