Foarte, foarte rar țin minte ce visez, dar și când mi se întâmplă, sigur e ceva ce n-are nicio noimă, totuși e foarte real. Așa am pățit acum câteva nopți și de atunci nu-mi dă pace visul ăla.

Deci, mergeam eu pe o stradă într-o zonă de case și căram în brațe un sac mare, roz, cu boabe pentru pisici. Nu era foarte greu, dar era incomod, că nu vedeam bine pe unde calc și îmi aluneca din mână. Și la un moment-dat, s-a deschis o poartă și a ieșit o tipă îmbrăcată office, să mă întâmpine.

Avea o voce super enervantă, vorbea pe un ton hipsteresc și îmi povestea ce cool e compania, ce joburi faine au, ce colegi minunați, na, toate clișeele pe care le citești prin anunțuri de angajare în IT, și gesticula excesiv, ceea ce o făcea să nu mai aibă aer. Ei, și în timp ce ea vorbea de zor despre cum abia așteaptă colegii ei să mă vadă la interviu, mă uitam mirată prin curtea lor: părea curtea unor hipioți, aveau semnul păcii, dream catchers și citate din Kant. Multe citate, pe toate gardurile curții. Eram tot mai confunză, oare ce caut acolo, cum am ajuns să dau interviu la firma aia hipsterească și ce naiba e cu atâta Kant în curtea unor hipioți și unde erau hipioții?

Mai întâlneam câte un om în labirintul ăla, fiecare mă întreba ceva din Kant, de la date istorice la chestii mai specifice, gen ce e o judecată sintetică. Eu mă scuzam că știi,  mă grăbesc să ajung la interviu…mă grăbeam pe dracu’! nu înțelegeam nimic, nu știam să răspund la nicio întrebare din Kant și sacul de boabe era tot mai incomod, nu știam ce să fac cu el. Și o întreb pe tipă,  auzi, dar cum o să decurgă interviul, e ceva tehnic sau doar așa,  de cunoaștere? Și ea zice, cu maxim entuziasm: vai, o să fie foarte cool, o să vezi, o să îți placă, sunt sigură!. Sunt vreo 4 colegi, sau 5, și o să te întrebe chestii fun din Critica rațiunii pure!

What?! wtf?! Cum să mă întrebi la interviu din Critica rațiunii pure?! țipam eu în gandul meu. Păi eu mai țin minte ce naiba am reușit să silabisesc din ea acum mulți ani când am încercat să o citesc? Că simțeam atunci că dacă iau câte notițe simt eu că mi-ar fi necesare, o să ies nu cu fișă de lectură, ci cu un tom mult mai mare decât opera studiată.
Tipa mi-a sesizat neliniștea și a adăugat scurt: dacă sunt chiar bine dispuși ar putea să te întrebe doar din metafizica moravurilor. Pff, m-am liniștit un pic, măcar pe aia am reușit să o citesc cândva și am scris și un eseu reușit la un seminar. Dar realizam că nu mai am absolut nicio amintire despre ce era vorba acolo și iar m-am panicat.

Mă simțeam ca naiba. Mi-am dat seama că nici nu am Kant în bibliotecă să mă duc repede să caut răspunsuri – nu că aș fi avut biblioteca cu mine, aveam doar un sac cu boabe de pisici. Dar ce fel de om nu are Kant în bibliotecă?! Îmi reproșam eu în vis. M-am simțit ultimul om, uitasem tot despre Kant deși uite, aveam o licență în filosofie, absolut rușinos. Cerul înstelat deasupra mea era de fapt cerul de plumb al lui Bacovia, groaznic.

Și-am ajuns într-o cameră plină cu perdele albe, vaporoase, care atârnau fără sens din tavan. Tipa a plecat în altă parte, a zis că revine când poate, să mă fac comodă. Încercam să găsesc un colț sau măcar un perete lângă care să las sacul ăla cu boabe, dar n-am găsit. Tot căutând printre perdelele, am găsit o poartă!

Pff, ce ușurare, acolo era scăparea din ciudățenia aia de interviu care nu s-a întâmplat.
Am deschis-o și am ieșit într-o pădure,  era un drum noroios, abia mergeam cu sacul în brațe. Și am dat de un om care se plimba cu fetița lui și i-am întrebat dacă nu au cumva la ei o pisică,  să mai mănânce cineva un pic din boabele alea. Și-au zis cu mare tristețe că nu au, au lăsat-o acasă, le pare nespus de rău dar nu mă pot ajuta.

Și-am plecat mai departe prin pădure cu sacul ăla și cu stupoarea că o firmă de it dă interviuri din Kant. Cum adică, mă, să mă întrebi din Kant?! În ce lume trăim?!
I Kant even!