Nu știu să spun multe lucruri despre mine, nu știu cum sunt în realitate și nici măcar nu mi-e clar ce e aia realitate. Îmi place să despic firu-n patru, asta e o abilitate cu care m-am născut și pe care am perfecționat-o cât am putut de-a lungul anilor. Uneori mi se pare că sunt foarte tânără, chiar un copil care privește lumea cu uimire, alteori mi se pare că sunt foarte bătrână, că locuiesc lumea asta de milioane de ani, am parcurs milioane de vieți și mi s-a cam luat. Dar încă nu știu ce sau cine sunt cu adevărat, nici nu știu dacă chiar există un astfel de adevăr, dacă ne naștem cu un scop și dacă da, care ar fi acela.

Și pentru că îmi place să despic firul în patru, ajung să mă gândesc obsesiv la întrebări precum ce viața asta, de ce sunt aici? Și căutând răspunsuri, ajung și pe cărări mai ciudate, cum ar fi, bunăoară, când am descoperit o terapie neconvențională de grup și m-am dus, din pură curiozitate.

În grupul acela, foarte des, subiecții sunt puși să se uite la prima lor etapă de dezvoltare și anume stadiul de făt, și sunt întrebați dacă văd motivul pentru care sunt aici. Mulți îl văd, știu exact de ce s-au născut, dar mai sunt și alții care nu știu, așa ca mine. În spate, e o credință că venim în lume cu un sens. Nu îl determinăm noi, nici părinții, ci viața însăși îl alege pentru noi și ni-l face cadou.

M-a bulversat destul de tare perspectiva și am rămas cu întrebarea asta o vreme, oare de ce sunt aici? Nu aveam chef de ea, mi-a tocit destul sinapsele în copilărie și în adolescență, până când am abandonat-o în coșul cu întrebări fără răspuns, unde a stat cuminte ani de zile. De ce iese iar la suprafață acum?

Ajunsă acasă, tot cu gândul acesta, mi-am amintit ce îmi povestea mama despre nașterea mea și asta m-a bulversat și mai tare. Întotdeauna am crezut că fabulează, că toți părinții își văd copiii speciali și caută sensuri unde nu e decât pură întâmplare. Eram chiar un pic rușinată de povestea asta, nu știu de ce. Adică intuiesc de ce – din cauză că mi se părea ireală și, în același timp, nu suportam ideea că mama mă poate minți, dar nici nu puteam accepta ceva ce părea evident neadevărat.

Povestea e așa: mama a ajuns la spital să mă nască pe 20 octombrie. Totul părea în regula, a avut niște contracții, erau toate semnele că o să mă nasc în ziua respectivă. Doar că spre seară, totul s-a liniștit și n-am mai dat niciun semn că aș avea de gând să mă nasc. Doctorița care îngrijea de mama era tot mai neliniștită și se ruga de ea să mă nască odată, dar nu e ca și cum putea mama să facă ceva. Și tot așa, până când, spre 6 dimineața, doctorița a decis că e nevoie de cezariană și a plecat să ceară să se pregătească sala și să cheme de urgență anestezistul și chirurgul. Era un spital foarte mic, de provincie. Mama era destul de îngrijorată pentru că cezariana era ceva foarte nasol pe vremea aia, dar și-a zis că aia e, dacă așa trebuie, așa trebuie.

Când s-a întors doctorița să ceară să o transporte pe mama în sala de operații, eu tocmai ce m-am decis să ies. M-am născut foarte repede, fără să îi provoc mamei dureri, fără ajutor, la ora 7 dimineața, spre uimirea celor prezenți. Doctorița s-a bucurat și a plecat iar să anunțe chirurgul că nu mai e nevoie de operație.

Spre seară, doctorița a venit în vizită cu chirurgul, care a ținut neapărat să mă vadă. Și acesta i-a spus mamei că eu am făcut o minune, că am salvat o femeie. Femeia ajunsese cu ambulanța exact când m-am născut eu, era în stare critică și trebuia operată imediat. Nu ar fi rezistat dacă nu aveau totul pregătit și dacă nu ar fi putut să o bage direct în operație. Practic, ei au pregătit sala pentru mama, dar pentru că m-am decis să mă nasc, au putut-o folosi pentru femeia aceea și au salvat-o.

Mama se emoționa foarte tare de câte ori îmi povestea, dar eu niciodată n-am putut să o iau în serios. Nu credeam că un bebeluș poate face minuni, de unde naiba era să știu eu că vine femeia aia și să joc un rol așa complex și periculos, punând la risc sănătatea mamei mele, doar ca să aibă medicii ăia masa pregătită și personal gata de intervenție…e prea de tot, toată lumea știe, chiar și copiii, că bebelușii nu sunt capabili de așa ceva, nu?

Dar dacă doctorul avea dreptate? Dacă eu venisem aici ca să fac minuni? Mă cam sperie menirea asta. Oare o fi fost aia singura minune pe care trebuia să o înfăptuiesc? Că atunci e în regulă, practic, am venit cu un scop, l-am îndeplinit, ura și la gară! Nici măcar nu îmi amintesc, deci n-a fost niciun efort din partea mea. Sau poate trebuie să fac alte și alte minuni pe tot parcursul vieții? Dacă sensul vieții mele e să fac minuni? Mai știu pe cineva care făcea minuni, dar n-a sfârșit prea bine, aproape că prefer varianta în care sensul vieții e să mă trezesc zilnic ca să hrănesc pisicile, să curăț litiera și podeaua din baie. Cum aș putea fi vreodată împăcată cu viața mea, dacă sensul meu e să fac minuni? Păi de unde să scot minuni în fiecare zi? Câte minuni sunt destule? Și dacă nu pot face minuni, se cheamă că am eşuat? Cum pot fi înțelegătoare cu mine când rolul meu e să fac minuni?!

Sau poate că viața doar s-a folosit de mine ca să mai dea cuiva a doua șansă. Poate că asta sunt, a doua șansă, o mână întinsă când e nevoie, un petic pe un sac găurit. Mai degrabă așa.

Încă nu mi-e clar dacă sensul există în mod obiectiv sau e ceva ce noi construim pe parcurs.

Dacă crezi că există un sens al vieții, independent și anterior voinței și rațiunii tale, atunci existența devine doar o formă de expresie a acelui sens. Mai poți contribui sau încurca la manifestarea sensului, dar nu în mod decisiv. A trăi în acord cu sine înseamnă a urma, pur și simplu, sensul care ți-a fost dat. Cum, dacă nici măcar nu știi care e sensul? Păi cred că prin credință. Dacă aderi la viziunea asta, inevitabil trebuie să recunoști că există ceva mai mare decât tine, o rațiune, un plan, o ordine. Îi putem spune Dumnezeu, Allah, Univers, Viață, Brahman sau oricum altcumva. În paradigma asta voința proprie joacă un rol marginal, binele reprezintă tot ceea ce e în acord cu sensul, și rău, tot ceea ce e potrivnic. Ba mai mult, cu cât te adâncești în ea, vei descoperi că trebuie să renunți la ego. Tu ești doar o unealtă prin care creația se manifestă în toată măreția ei.

Dar dacă noi suntem singurii creatori de sens, atunci lucrurile se complică semnificativ. Înseamnă că am ajuns pe aici din întâmplare și că, deși nu există niciun sens anterior rațiunii noastre, noi suntem totuși datori să construim un sens, pentru că altfel nu putem procesa amalgamul acesta numit viață. Asta înseamnă să fii creator de sens, să fabrici sensuri ca să poți trăi (for a living, cum ar zice americanii). Înseamnă că ai un puzzle imens, cu miliarde de piese amestecate, și de când te naști nu faci altceva decât să le aranjezi cât de cât cu sens. Și aici, bine și rău înseamnă gradul de coerentă din propria poveste. Dar ca să faci o poveste îți trebuie atât de multe abilități. Și poate că ești bun la făcut lucruri, dar nu ai talentul de a construi narațiuni impresionante despre ce ai făcut, ceea ce poate deveni repede echivalentul unei vieți ratate.

Și dacă noi, fiecare, construim sens, cum se face că ne putem, totuși, înțelege între noi? Ba încă și construim pe sensurile altora? Sau poate că doar ni se pare că înțelegem? Dar cum ar putea fi lumea asta un puzzle, dacă nimeni nu are imaginea de referință a ceea ce ar trebui să iasă? Da, probabil că nu-i chiar un puzzle, în accepțiunea asta, ci mai degrabă un morman de lucruri și ființe fără legătură între ele, cu care poți construi realități.

Sensul e firul invizibil care leagă lucrurile împreună. În jurul lui ne construim și re-construim viața, atât cât ne este posibil, și pe baza lui măsurăm calitatea construcției. Fie că ești creator sau înfăptuitor de sens, firul acesta invizibil se întinde de-a lungul întregii noastre existențe conștiente, și uneori chiar mai departe, ca niște rădăcini ancestrale sau ca niște muguri, din care vor crește noi crengi în alte generații. Nu ne putem imagina o lume complet lipsită sens, și dacă nu putem, atunci înseamnă că ea chiar nu există.