Oare am ajuns la sfârșitul lumii? Dacă te-ai uitat puțin la știri în ultima lună, așa pare. Suntem în criză politică,  economică, morală și mai ales, ceea ce nu se zice, culturală și educațională. Și nu doar noi, ci și Europa, ba chiar și Statele Unite.

Tot felul de profeți răsar te miri de unde și adună Biserica Domnului. Unul dintre candidații noștri la prezidențiale chiar a zis asta. Pentru o parte dintre noi, pare un delir. Pentru o altă parte, speriată de ani de zile cu Apocalipsa, care e aici și ale cărei semne ei știu să le descifreze, e doar destinul umanității. Un destin implacabil. Și deși Hristos spune în repetate rânduri că nimeni, dar nimeni, nici măcar el,  nu știe planul lui Dumnezeu și când va veni sfârșitul, acești profeți susțin că ei știu  și văd și-i conving și pe alții.

Hristos ne-a zis doar să fim pregătiți în orice clipă. Oare nu înseamnă asta că ar trebui să punem dragoste și încredere în toate faptele noastre? Nu înseamnă asta că trebuie să avem zi de zi o conduită morală pe placul lui Dumnezeu?

Când s-a născut, Hristos a venit să aducă speranță. Să ne arate că, oameni fiind, avem putere divină. Să ne arate că se poate împlini voia Domnului. Iisus n-a adus frică, ci alinare. Așadar, profeții care răspândesc frică nu sunt ai Domnului. Dumnezeul răzbunător a rămas în vechiul testament, Iisus a venit în numele Dumnezeului care iartă.

Crăciunul e despre imensa bogăție pe care o ai și pe care nu ți-o poate lua nimeni. E despre triumful vieții, despre miracolul care ne face să fim aici, prezenți în lume.

Crăciunul este despre ceea ce ai.

Și ne gândim uneori că nu avem nimic.

Poate nu-i mai avem pe cei dragi. Poate că îi avem, dar nu ne sunt dragi. Poate nu avem destule pe masă. Poate că bradul n-a fost împodobit deloc sau nu e  prea frumos, răcitura nu s-a închegat, cozonacul nu a crescut, vinul e acru, rochia nu te mai încape, magazinele sunt închise, barurile, la fel, și n-avem decât să ne suportăm pe noi înșine. 

Și da, pentru un Crăciun fericit, e esențial să începem de aici: să ne suportăm pe noi înșine. Apoi, poate să începem să ne respectăm și să ne iubim. Și abia apoi putem da din darurile noastre și altora.

Nu poți vedea miracolele, cât timp tu nu vezi miracolul din tine. La fel e și cu bogăția. Degeaba ai și aduni și nu te oprești din adunat. Nu va fi niciodată destul până nu apreciezi bogăția din tine. Nici pe ceilalți,  copii sau alți apropiați, nu-i poți face fericiți, cum nici ei nu te pot face pe tine. Fericirea e treaba noastră personală. E în noi și nu are legătură cu nimic din exterior, e un proces de introspecție.

Dar ca să vezi minunea din tine, e un drum lung. E presărat cu dificultăți, sacrificii,  doliu și îndoială. E parte din proces, se numește viață. Și e bine să păstrăm întotdeauna un pic de recunoștință pentru tot ceea ce trăim și simțim, bun sau rău,  plăcut sau neplăcut.

Recunoștința aceasta e precum steaua Craciunului, ne ajută să vedem un pic mai clar unde trebuie să ajungem. Toate trăirile și experiențele noastre ne clădesc în ceea ce urmează să devenim. Dar numai cu recunoștință față de procesul acesta extrem de complex, ajungem să creștem și să luăm din orice trăim, partea cea bună.

Fără recunoștință rămânem o grămadă mare de lucruri fără sens. Și nu de puține ori am experimentat o masă plină de la care ne-am ridicat scârbiți, o casă plină în care nu știam unde să ne ascundem, un dulap plin din care nimic nu era potrivit. O mie de cadouri dar nu cel visat. Crăciun nu e despre toate astea.

Crăciunul e despre ceea ce ai, despre ceea ce poți recunoaște că ai.