De câte ori n-am auzit “aleg să fiu fericită”, “aleg să fiu recunoscătoare”? Întotdeauna mi s-a părut intrigant dar am trecut, în  general, mai departe. Până azi. Azi am dat peste un text de genul ăsta și mi-a venit instant răspunsul: “alegi pe mă-ta!”. Pentru că la fel cum ai ales-o pe ea, la fel poți alege ce să simți.

Da, știu,  unii zic că ne-am ales noi mamele și am ales noi să ne naștem. O fi, de unde aș putea ști eu că nu?! dar oricum, cine a ales atunci nu e identic cu cine trăiește aici și acum. Nici măcar amintirile nu ne leagă. Și chiar dacă o fi vina mea că am uitat, asta e situația.

Toți avem nevoie de povești pe care să ni le spunem ca să o ducem de azi pe mâine. E bine, ele chiar funcționează, măcar o vreme.  Dar sunt contexte în viața omului când nimic nu mai are sens și nimic nu mai e “alegere” sau în controlul său. Asta cred că e modalitatea vieții de a ne aminti cine e șeful aici.

Dacă crezi cu tărie că tu alegi să fii fericit, poate că nu ți-a scăzut niciodată vitamina D sub pragul critic, sau cine știe ce altă substanță esențială de care n-ai auzit niciodată îți lipsește sau îți prisosește. Poate o situație te-a dezechilibrat și te-ai “otrăvit” încercând să o îndrepți. Poate o relație sau un job, poate mai multe împreună.

Poate e meritul tău dacă n-ai pățit niciodată,  poate o întâmplare. Poate ai pățit și ai reușit să te redresezi, și de-aia crezi că oricine poate. Dar cert e că, uneori, un mic dezechilibru e destul ca să nu mai ai nicio alegere, nici măcar atunci când știi exact ce ar trebui să faci.

Ar trebui să faci sport, să îți reglezi somnul, să ai grijă de tine, să nu te stresezi…spune-i asta unuia aflat în starea aia, să vezi cum se liniștește. Glumesc, nu-i spune niciodată asta! Dacă poți, ia-l de mână și scoate-l la plimbare, du-l la sport, bagă-l în pat, leagănă-l să adoarmă, dar nu-i zice ce ar trebui să facă. Că știe, dar nu poate.

Și când ajungi acolo, pe panta aia, vine drumul lung al soluțiilor cerute și necerute. Unii zic că nu ești credincios, de-aia pățești. Alții – că nu ești destul de spiritual ca să vezi calea cea dreaptă. Sau ești căpos și nu vrei să ieși din starea de rahat în care te afli. Că nu vrei să faci nimic să schimbi situația, că nu ești deloc optimist. Că fumezi/bei/pierzi nopțile, că mănânci rău. Că traume nevindecate și uleiuri esențiale. Și câte și mai câte.

La medic faci tone de analize, poate-poate găsești ce lipsește. Încerci tratamente, faci și tu ce poți. Încerci să te resemnezi, să îți zici că nu ai înnebunit, o să treacă. Și nu trece, cel puțin nu încă. Apoi începi să crezi că ești stricat: doar tu nu vezi, doar tu nu poți, restul cum pot?! Și obosești  și devine tot mai dificil să ieși de acolo fără ajutor.

Trăiesc treaba asta pe pielea mea  și cu ocazia asta înțeleg mai bine câtă aroganță e în spatele acestor “alegeri”. Câtă importanță ne dăm crezând că noi decidem, știm, putem, avem control.

Nu avem absolut nimic. Viața noastră întreagă atârnă de un fir așa de subțire și pendulează pe o traiectorie pe care nu o controlăm aproape deloc. Și nu contează câte ai, câte faci, câte nu faci, cât te rogi, cât alergi, cât înveți, cum te cheamă.

E așa cum e. E greu. Nu e corect sau incorect, nu e pe merit. Probabil că e doar chimie: o rețetă pe care universul o prepară și o menține cu succes de cele mai multe ori. Uneori, însă, se mai strică cântarul. Și după ce s-au greșit cantitățile e tot mai dificil să aduci soluția la concentrația optimă. Adaugi ceva, se strică altceva.

Dar soarele tot răsare în fiecare zi și viața își vede de treabă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Pentru că în imensitatea vieții  chiar nimic nu s-a întâmplat.