În cea mai lungă noapte
semințele încolțesc pentru un viitor neștiut.
Dacă n-o fi nevoie de rădăcini?
Mi-or trebui frunze? Mi-ar sta mai bine cu spini?
Pentru ce să cresc? Oare ce-o să se întâmple cu mine? Și dacă e frig?
Și dacă nu e nimeni?

Vezi? Ce noroc că semințele nu se întreabă!
Ele doar cresc. Ca o promisiune
că soarele e undeva, nevăzut.
Că nimic nu e veșnic.
Că ziua crește.
Că sufletul crește ș-atunci când moare puțin.
Că moartea nu e decât hrană
pentru tot ce e viu.

În cea mai lungă noapte mi-am văzut soarta oglindită în ochii unui străin.
Și m-am temut, și-am vrut să fug.
Și n-am putut.
În iad nu e cum credeți. E ger cumplit.
Îți crapă venele și din ele nu curge nici măcar o picătură de sânge! Se face așa, un cristal rozaliu, ș-apoi altul și altul.
Și-am privit îndelung lumina aceea difuză din propriile-mi vene
Și-am înțeles:  purtau în ele focul.
Am înțeles.
Să las
să fie
să doară
să crape
să crească
să cadă
să zboare.