Ce rost mai are
să îți spun ce n-a mers,
unde am greșit și de ce?
Sau că jumătate din viață
am învățat să înec amarul
în taskuri mai mici sau mai mari.
Să țin linia neuronală ocupată
ca să nu se întrebe
ce nu merge
când nimic nu mergea.
Să îi spun inimii că mintea are dreptate: golul e plin!  se simte doar un pic a epuizare. E normal. Așa e viața. Așa se întâmplă.
Să nu mă văd nedorită și neiubită
Să nu știu că eram a şaptea roată
lipită oarecum abuziv
de o căruță eșuată
Să tencuiesc zi de zi peretele ăla perfect din afară
Să se minuneze toți străinii de frumusețea și trăinicia
cocioabei
în care ne-au murit lent
toate speranțele.

Ce rost mai are,
când mor toate speranțele?
De unde să mai iau un suflet nou,
neprihănit,
ce te-ar putea privi cu încredere
aşa cum merită
orice promisiune?

Au crăpat pereții colibei
din adâncuri spre lume.
Se surpă sub privirile noastre
zdrobesc vise
îngroapă tot
ce niciodată n-a mers.
Tencuiala nu ține,
voi pune flori
ca pe un reminder
că într-o viață fără iubire
moartea nu se oprește niciodată din săpat.