Constelații

Eu am o nevoie, aproape viscerală, să înțeleg tot felul de lucruri. Mă înnebunește perplexitatea, nu pot trăi sentimentul ăla și trebuie să înțeleg ce se întâmplă, să găsesc o explicație rațională sau dacă nu, măcar să experimentez pe pielea mea, să simt eu, să înțeleg prin simțuri.

Și cred că toți ajungem uneori într-o fază în care nu avem explicații. În ultimii 3 ani mi s-a întâmplat de mai multe ori să am diverse probleme fizice, să mă duc la doctor, să fac analize complexe și să iasă că nu am nimic. Dar pentru că răul fizic e chiar deranjant, nu pot accepta că nu am nimic, motiv pentru care am decis că e de la cap.

Dar ce să fac cu capul ăsta, când nimeni nu știe ce e în el și cum s-ar putea repara?

Și dacă unii ajung la vrăjitoare, vraci, șamani sau profeți în căutarea răspunsurilor, pe mine m-a dus drumul la constelații fenomenologice.

Am tot auzit despre constelații familiale, am citit, m-am uitat la filmulețe și am zis, băi, asta e un soi de delir în grup, vreun fel de psihoză colectivă, nu e nicio explicație logică acolo, nu are cum să fie un demers onest, ăia care organizează sunt niște șarlatani. Mai ales că, de obicei, cer o căruță de bani pentru sesiunile alea.

După o vreme, aud că o amică face curs de formare în constelații. Menționez că am chiar mare încredere în capacitățile ei intelectuale, nu e nici genul șaman, nici genul șarlatan. Apoi, așa, la o discuție, psiholoaga mea aduce vorba de constelații. Am rămas un pic perplexă dar n-am zis nimic. Mi-a fost rușine însă îmi venea să îi zic: tu, ești cu capul? Te credeam om serios, cu atât școală și atâtea certificate… Ba mai mult, aflu că și ea are calificarea să organizeze așa ceva de mulți ani, dar n-a prea folosit-o.

Pe măsură ce ne maturizăm începem să avem mai puține reacții imediate. Cumva, inconstient, începem să știm că atunci când vrei cel mai tare să reacționezi, e semnalul clar că exact aia NU trebuie să faci. Ceea ce e foarte bine.

Și apoi, în principal din cauza lor, am început să mă gândesc dintr-o perspectivă diferită: băi, astea două tipe nu mi-au dat niciodată motive să mă îndoiesc de ele. O fi ceva acolo ce mie îmi scăpă cu desăvârșire, poate că eu nu înțeleg. But how?! După cum am zis, nu pot trăi cu perplexitatea. Și așa am ajuns în punctul în care am zis, gata, trebuie să mă duc să văd cu ochii mei magia aia. Și-am găsit un eveniment, costa foarte mult, dar chiar eram decisă să sparg banii ăia ca să mă lămuresc. Și îi scriu psiholoagei să o întreb ce părere are. Și ea nu a zis să nu mă duc acolo, dar mi-a explicat că va fi un grup cam prea mare și poate că nu va fi ok pentru mine, dar uite, o prietenă de-a ei face o sesiune restrânsă, să mă duc dincolo.

Și m-am dus. A fost o atmosferă făină, caldă, primitoare, din care m-am putut uita în fundul iadului fără să leșin. Nu știu de ce a trebuit să mă uit acolo, eram foarte bine înainte.

Am ajuns acasă sleită de puteri, m-am pus un pic în pat și am scrollat de două ori pe Facebook și mi s-a blocat ecranul pe un short video cu Petronela Rotar care tot zicea pe repet (reproduc din memorie) “Iadul e aici pe pământ, este în copilărie. El este sub forma unor emoții absolut copleșitoare pe care copilul nu știe să le gestioneze și nici nu știe că se vor termina vreodată” – da, frate, așa e! N-am auzit niciodată un adevăr mai adevărat, dar nu se oprea din zis! Cumva, eram ca într-o piesă absurdă unde energia aia a mea, din constelație, venea după mine, nu mă lăsa să îmi văd de treabă.

Ca să explic așa, în mare, ce și cum s-a întâmplat acolo: eram vreo 14, cu tot cu facilitator, și o sală cu scaune așezate în cerc. Pe jos era conturat un cerc mai mic din numere de la 1 la 7. Ne-am ales fiecare locul după cum ne-a plăcut. Am vrut să mă pun pe primul scaun, unde era și cifra 1, dar am zis că na, o să îmi accentueze și mai tare nevoia de a vrea să fug de acolo, pentru că era lângă ușă. Așa că am ales al 3-lea scaun, era în dreptul cifrei doi, era un pic inclus în restul camerei, dar încă aveam ușa aproape, în caz de ceva.

Apoi ne-a explicat facilitatorul ce-i cu numerele alea. Ele reprezentau etape în dezvoltarea omului: 1 era fătul, 7 era moartea.

Deci în zona copilului m-am pus – nerelevant în economia sesiunii, dar relevant pentru mine, după cum aveam să aflu. Constelația nu avea o temă, fiecare mergea la facilitator și îi spunea sumar cam ce îl/o preocupă, în funcție de subiect, omul era pus să își aleagă dintre participanți diferiți reprezentați (de ex, dacă era vorba de o relație, omul alegea pe cineva pentru el însuși, pentru celălalt din relația lui și pe cineva pentru relația în sine). El stătea în continuare pe scaun în timp ce reprezentații “intrau în scenă” și începeau să interacționeze. Puteai să vezi, după cum se așezau, unde găseau confort și unde disconfort, apoi și ziceau cum se simt, când erau întrebați. Dar cumva, comportamentul lor și întreaga scenă are sens pentru cel care o determină și are sens și pentru toți ceilalți din încăpere. Nu știu cum și de ce. O teorie ar fi că experiențele noastre sunt, de fapt, foarte similare. Alta, că mintea noastră creează sens în orice randomness, că până la urmă, ăsta e un mecanism de coping esențial, îl folosim tot timpul. Acuma, dacă te duci acolo cu gândul să nu participi ca și creator de sens, probabil că nu are sens nimic – dar asta nu ajută pe nimeni cu nimic, ba mai mult, vei fi plictisit, iritat și vei arunca niște bani aiurea.

Pentru că erau mai mulți psihologi în încăpere, am suspectat că poate ei duc lucrurile într-o parte sau alta. Prin urmare, când mi-a venit rândul și am fost pusă să aleg reprezentanți, primul meu criteriu a fost să nu fie un psiholog, deși toți erau chiar simpatici.

Problema cu care m-am dus (absolut comună, de altfel) este că nu mă pot bucura de nimic. Nu pot sărbători un succes, nu pot aprecia un progres, sar la altceva imediat, de obicei ceva și mai greu, fără să pot să îmi acord o minimă apreciere pentru ce am făcut deja. Sună cunoscut multora, sunt sigură.

După ce am expus problema, mi s-a spus să stau pe locul adultului, și să aleg reprezentanți pentru celelalte etape anterioare: făt, copil și adolescent. Am ales 3 fete care nu sunt psihologi și pe care nu le cunosc.

Fătul a zis că e foarte nefericit, nu e locul lui acolo, nu se simte bine, nu e dorit. M-a șocat. Wtf? Cum să nu te simți bine?! Adică tu zici că mama nu m-a vrut? Da, aia zicea. Și eu nu m-am gândit niciodată la asta până atunci, dar cam așa a fost. Mama mi-a povestit doar cât i-a fost de greu în anul ăla, cu două gospodării de care trebuia să îngrijească singură, cu două rânduri de bătrâni și în plus, sarcina.

Copilul era aproape leșinat, era semi-paralizat de spaimă, respira sacadat, îl dureau îngrozitor picioarele și avea nevoie de ajutor. Nu mă puteam uita la el, nu am vrut să îl văd. Tot zicea că are nevoie de ajutor că nu se poate ridica și nu știam ce să fac, era o neputință sfâșietoare în toată camera aia. Facilitatorul zicea că nu trebuie să fac nimic, doar să privesc, dar nu puteam, că era așa de nedrept să ceară ajutor și să nu facă nimeni nimic. L-am luat în brațe și l-am ridicat. Nu l-am ajutat să se ridice singur pentru că nu putea, mai degrabă l-am ridicat eu, dar nu mi s-a părut că s-a îndreptat ceva. Cu copilul ăla presimt că trebuie să mă mai văd de prea multe ori, până când se va ridica el singur.

Adolescentul avea o putere extraordinară. Nu fizică, ceva în atitudine, tare ca o stâncă. Era încrâncenat și ar fi vrut să sară la bătaie dar n-o făcea ca să nu atragă atenția. Făcea doar ce vroia el, se uita de sus, doar cu coada ochiului, la ăia mici, era sătul de problemele altora, le-a aruncat din spate. Îl usturau rău ochii și îi vâjâia capul, dar era bine, era pe picioarele lui, știa cine e și nu-l clintea nimeni. Nu-mi explic cum a ajuns așa.

Ce m-a șocat cel mai tare a fost cum descriau, fiecare, senzațiile fizice. Nu pot depune mărturie despre făt, dar copilul și adolescentul eram eu 100%.

Facilitatorul m-a pus să le mulțumesc fiecăruia în parte, că m-au adus până aici. Recunoștință am simțit doar pentru adolescent. Pentru ceilalți mi-a fost așa de milă! Le-am mulțumit și lor, dar cel mai greu mi-a fost să îi mulțumesc fătului, că el, dacă a știut din prima, putea să renunțe. Pare așa de ușor să mori în etapa aia, când ești atât de firav și dependent de altul. Dar n-a vrut, a trebuit să se nască, pentru ceva motiv care îmi scapă. Cam așa cum și eu mă puteam pune lângă ușă ca să pot fugi, dar n-am făcut-o.

Alte două gânduri cu care am plecat de acolo ar fi despre relația cu bătrânii și relații, în general.

Eu mă înțeleg foarte bine cu oamenii în vârstă, chiar cred că am un dar în acest sens. Și acum, după toate piesele puse în scenă, am realizat că e copilul care construiește relația cu ei. Eu, ca și copil împovărat și privat de atenție, m-am înțeles foarte bine cu bătrânii pentru că eram aproape la fel de neputincioși și ne puteam ajuta, înțelege și susține reciproc. Bunicul nu se putea apleca să ia ceva, eu puteam. Eu nu ajungeam să iau un măr din copac, el putea. Bunicii au răbdare cu copiii pentru că au ajuns în etapa în care re-înțeleg neputința. Și copilul din mine se liniștește când o neputință e înțeleasă și acceptată.

Despre relații am rămas cu o întrebare: oare pun mai mult accent pe relație decât pe omul implicat în ea? Pentru că situațiile altora s-au mișcat în așa fel încât, de multe ori, atașamentul subiectului era vizibil mai mare față de relație decât față de om. La asta nu m-aș fi gândit niciodată dacă nu vedeam scenetele astea și nu vedeam relația sub forma unui personaj viu.

A…și despre a avea copii. La întrebarea De ce nu ai copii? Că nu vreau!- e raspunsul scurt, care descurajează alte insistențe. Dar recunosc, uneori, extrem de rar, m-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dar după sesiunea asta, mi se pare cea mai mare binecuvântare că nu am copii. N-aș face față, n-aș putea construi un mediu emoțional sigur, n-aș suporta gândul că pot greși față de copil, aș face prea multe lucruri rele din cauza acestei frici, aș lua-o razna, m-aș duce spre partea complet opusă, cea care sufocă prin prea multă protecție. De-aia nu am, că nu vreau să fiu iadul nimănui și e foarte bine așa.

Și cică vor mai veni și alte gânduri de acum încolo, pentru că e un proces mai lung în care se tot întâmplă lucruri și se tot așează.

Am scris mult. A fost extenuant și mi-e încă foarte dificil să mă uit la amărâții ăia mici. Deși adolescentul și-a jurat că nimeni, niciodată nu îl va mai duce pe el în iad, că va construi lumi peste lumi, mai bune și mai drepte, iată că adultul se întoarce acolo, că drumul înainte e blocat de ceva lăsat aiurea exact în iadul ăla.

Nu am înțeles nimic din ce se întâmplă în aceste constelații, dar am trăit eu pe pielea mea și e un prim pas. În plus, am avut ocazia să fiu spectator în propria mea viață, să văd din alt unghi lucruri pe care nu le văd de acolo de unde mă uit eu, în mod normal. Nu recomand nimic, nu e chiar genul de spectacol la care să te duci pe recomandare ci mai degrabă genul care te caută el când trebuie să mergi. Sau poate că nu te caută niciodată, ceea ce nici nu e deloc rău, ca să fiu sinceră.

Învingătorii iau totul – un fel de ciornă de lectură

“Inspiră – i pe cei bogați să facă mai mult bine, dar nu le spune nicicând să facă mai puțin rău ; inspiră – i să dea înapoi, dar nu le spune să ia mai puțin; inspiră – i să se alăture găsirii unei soluții, dar nu-i acuza vreodată că sunt parte din problemă”
Anand Giridharadas – Învingătorii iau totul

Am citit cartea asta ca să vă rog și pe voi să o citiți. Ne-ar ajuta să avem ce povesti data viitoare când ne întâlnim pe câte undeva, iar pe mine m-ar ajuta să văd dacă am înțeles ce trebuie. Se găsește în română, la editura Art, cu titlul Învingătorii iau totul – cum ne înșală elitele pretinzând că vor schimba lumea de Anand Giridharadas.

A fost o perioadă, după 2015 și până prin 2019, când am crezut cu adevărat că o schimbare radicală la nivelul clasei politice ar putea duce la îmbunătățirea reală a vieții noastre de zi cu zi.

Apoi, am observat treptat cum oamenii noi, cei care ar fi trebuit să revoluționeze sistemul din interior, erau cam la fel cu cei vechi iar uneori, din cauza lipsei de experiență și a unei pregătiri defectuoase, puteau fi chiar mai nocivi.

Și m-am tot întrebat care e cauza, pentru că oamenii noi erau “smart”, aveau dorința să schimbe lumea, aveau acces la putere, totuși, niciun plan coerent și concret de schimbare nu a prins contur în discursul lor în toți acești ani. Odată ajunși în funcții înalte, idealuri precum binele public și transparența au căzut treptat din lista lor de priorități.

Am mai tot citit diverse surse, am cautat să îmi extind pe cât posibil bula informațională, să citesc aproape zilnic, înainte de ultimele alegeri, ce debitează Simion, să văd ce părere au restul competitorilor, să citesc cărțile mainstream ale zilei de azi, să citesc și criticii lor, în măsura în care am găsit surse. În același timp, efectul de bulă s-a accentuat teribil din cauza politicilor de cenzură practicate de platformele sociale.

Acum vreo câteva zile am văzut o postare în care domnul Aligica recomanda cartea aceasta “Winner Take It All – The Elite Charade Of Changing The World“. Recunosc, după titul, m-am gândit că trebuie să fie un soi de propagandă pentru diverse conspirații, dar având certitudinea că dânsul nu ar recomanda așa ceva, am citit-o. Trebuie să zic că dumnealui are întotdeauna recomandări foarte bune de lectură.

Pe mine m-a captivat foarte tare, nu pentru că am citit ceva ce nu mai auzisem niciodată ci pentru că, pe măsură ce citeam, simțeam cum se aprind diverse beculețe și cum se fac noi și noi conexiuni între lucruri aparent fără legătură și cum, implicit, apăreau tot mai multe întrebări.

Cartea e scrisă în stil jurnalistic, nu e ceva ce trebuie luat ca adevăr indubitabil dar e, cu siguranță, ceva ce te face să gândești un pic mai departe.

Pe parcursul celor 8 capitole aflăm poveștile unor oameni de succes, de la proaspăt absolvenți care abia își încep cariera până la directori, manageri ai unor fundații sau administratori de fonduri de investiții și influenceri de top, ba chiar și un fost președinte american.

Toți vor să schimbe lumea, să combată sărăcia, să protejeze mediul, să contribuie la educație și alte deziderate nobile și cartea ne poartă prin dilemele morale cu care acești oameni se confruntă. Unii dintre ei sunt cât se poate de sinceri în intenția lor de a schimba lumea în bine, alții mai puțin, cert este că niciunul nu o poate face, indiferent cât de sus ajunge, câți bani controlează și câte uși deschide. Tot ceea ce reușește fiecare este să perpetueze bunăstarea celor deja foarte puternici și să contribuie chiar la adâncirea problemelor sociale.

Cum se întâmplă asta? Mai jos sunt câteva idei, fiecare din ele ar merita o cercetare individuală, de-asta zic, a fost o explozie de gânduri cartea.

Autorul identifică drept rădăcină a răului teoria corporatistă a dublului câștig. Întotdeauna trebuie “să vinzi” ceva profitabil de ambele părți și nu poți face asta decât dacă îi prezinți celuilalt ideile în așa fel încât el să înțeleagă clar care e câștigul lui.
Această viziune a luat naștere în sediile marilor corporații, cele are recrutează cei mai buni studenți de prin universitățile de top cu promisiunea că, pe lângă un salariu foarte bun, acești vor avea ocazia să contribuie direct la o lume mai bună. Realitatea, odată intrați în acest cerc, este că nu schimbă lumea, ci de cele mai multe ori lucrează departe de lume, cu cifre, grafice și cu dumnezeul nostru PowerPoint și sunt învățați să vândă soluții la probleme pe care nu au, literalmente, cum să le înțeleagă pe deplin.
cei mai bogați oameni din lume și cele mai prospere companii și-au creat adevărate rețele de binefacere în care revarsă extraordinar de mulți bani pentru a repara diferite probleme. Impactul lor e extrem de mare, beneficiarii lor sunt extrem de mulți DAR

Încearcă întotdeauna să aplice același model patentat în business și problemelor umane, ori, după cum se observă statistic, în cazul sărăciei nu există câștig mutual, mai mulți bani fac doar cei cu bani, nu cei săracii.
Încearcă să rezolve probleme pe care ei înșiși le-au creat. Companii care vând zahăr sub diverse forme copiilor investesc masiv în studii medicale de combatere a diabetului sau în spitale, etc. Companii care sunt mari poluatori impaduresc te miri ce țară, companii care și – au optimizat procesele, și ca rezultat al optimizării au câștigat mai mult dar au și redus drastic locurile de muncă, oferă programe diverse contra sărăciei. Întrebarea e, n-ar fi mai bine ca aceste companii să își gândească afacerea astfel încât să nu fie necesară, ulterior, caritatea lor?

Fidelă acestei ideologii, elita descrisă mai sus investește constant în menținerea consensului: conferințe exclusiviste unde toată lumea e de acord, cercuri închise în care se iau deciziile și în care nimeni nu chestionează dacă direcția e bună, eliminarea și excluderea oricăror potențiale critici. Asta a dus în câțiva ani la următoarele lucruri :

A. Intelectualii publici, adică acele persoane cu pregătire academică consistentă, adevărații profesioniști, au dispărut din peisaj și au fost înlocuiți de influenceri. Influencerul îți spune ce vrei să auzi, nu se supune niciunei rigori în afară de aceea de a fi captivant, spre deosebire de intelectual, care poate are argumente contrare, pune întrebări incomede, se contrazice cu colegii lui, reia studiul, și de cele mai multe ori nu are o concluzie tranșantă pentru că nu a cercetat destul. În carte e prezentat atât exemplul intelectualului care ar vrea să spună lucruror pe nume, dar nu găsește contextul, astfel încearcă să adopte tehnicile influencerului dar să livreze, totuși, adevarul, precum și a influencerlui get-beget care prosperă în acest mediu. Vom vedea că abordarea intelectualului se cam îneacă și cam devine și el un influencer.

B. Gândirea unică și radicalizarea. Adică atunci când ne uităm toți la Ted Talks și îi considerăm radicali pe toți cei care se opun la ideile de acolo sau și mai rău, radical e oricine nu crede ca noi.

C. Un mod de gândire care evită deliberat schimbarea substanțială, militând mai degrabă pe ideea de dezvoltare a abilităților de a trăi cu problema.

Există și oameni care se opun acestui curent și care văd în el un real pericol. Un astfel de om ar fi mult blamatul Soros. Acesta ar fi investit sume fabuloase pentru întărirea comunităților și a instrumentelor care fac democrația funcțională fără a urmări un câștig pentru sine. Însă chiar și în fundația acestuia, managerul, care chiar dacă la nivel personal respinge trendul, a abordat exact aceeași metodă de a găsi soluții la probleme complexe: a chemat experți privați din diverse arii, niciun reprezentant al beneficiarilor și la final a ieșit o discuție despre bani, afaceri și încadrat problema cât mai sumar în slide-uri.
Un alt exemplu este un renumit profesor, Michael Porter, care a ajuns la concluzia că probabil a greșit focusandu-se pe optimizări și profit și care declară că afacerile de azi au pierdut din vedere omul și comunitatea. În goana după globalizare, afacerile nu mai un nicio responsabilitate față de comunitățile lor, și – au pierdut etica și, practic subminează chiar ideea de bază a capitalismului.
la masa deciziilor cu privire la binele celor în nevoie nu sunt niciodată chemați cei în nevoie. Niște consultanți dintr-un birou american decid, de exemplu, ce ar fi mai bine pentru un sat din India, fără a știi cum arată societatea respectivă și ce particularități are.
cei bogați nu au intenții rele doar că, orbiți de cifre și de soluții la detalii, pierd din vedere interesul real al comunităților pe care încearcă să le ajute.
Căutăm să simplificăm excesiv orice problemă sau subiect, de aceea nu mai vedem soluții. (Am mai citit, ocazional, articole în care diferiți cercetători par împotriva unor demersuri de gelul celor de popularizare a științelor. Ei subliniază că nu poți trivializa subiecte dificile și nu poți simplifica teorii complexe fără a pierde exact esențialul din vedere. Că unele subiecte sunt foarte dificile și că ar trebui să încercăm să ridicăm societatea la înțelegerea lor, nu să simplificăm problema – posibil că au dreptate)
Acești oameni foarte bogați influențează deciziile diverselor guverne prin lobby și afectează direct soarta oamenilor. În multe cazuri le afectează chiar viața, nu doar bunăstarea, adică îi omoară la propriu.
Guvernele lumii, în acest context, încep să aibă un rol trivial în viața oamenilor. Ele nu mai sunt principala forță decidentă a binelui comun ci au un rol marginal, fiind adesea ridiculizate de cei puternici, care consideră că fac mai mult și mai bine.
Legitimitatea politică dispare din lume, adică însuși fundamentul guvernarării. Cum? Păi…E consecința directă a punctului de mai sus. În plus, ONG-urile acestea despre care vorbim, care încearcă să substituie guverne, acționează în mod privat și voluntar. Asta înseamnă că oricând se pot opri (fac ce pot, când pot, pe principiul că ceva e mai bine decât nimic), fără a avea niciun fel de responsabilitate concretă pentru societățile pe care le deservesc. Hei, nu i-a votat nimeni, și nici nu vor căuta voturi de la noi.

Legat de punctul de mai sus, mi-a plăcut mult o constatate, anume că e foarte ușor să nu te intereseze voturile (adică părerea maselor) atunci când ești director executiv sau monarh.

Polarizarea politică agravează această situație. Atât puterea cât și opoziția știu că au pierdut controlul asupra acestor magnați. Jocul politic nu este deloc despre recâștigarea puterii în fața lor, ci un simplu joc de a arunca vina unii pe alții, acuzandu-se reciproc că nu urmăresc interesul maselor. Așa ajunge un om ca Trump să câștige alegeri, cu un discurs despre cum bogații fură de la săraci, el însuși fiind unul dintre bogați.

Bun, și acum, ce facem? Autorul sugerează ca potențială soluție întărirea statului. Nu entități private și cercuri închise puternice ci un stat puternic, cu instituții deschise către societate și puternice. Aici, recunosc că nu m-a convins pentru că soluția e mai degrabă o ipoteză vagă. Iar mai departe urmează întrebările și concluziile mele.

Avem în spate secole de gândire care ne-au spus și demonstrat că lipsa intervenției statului în sfera privată și piața liberă creează prosperitate. Pe de altă parte, vedem azi cum, atât cei care se identifică tradițional cu dreapta și piața liberă, cât și ceilalți, care ar vrea mai multă intervenție, se plâng de lipsa de putere a guvernelor.

Cum au ajuns oamenii acestui secol, caracterizat de progres tehnologic și interconectare să considere capitalismul drept un rău și principala cauză a problemelor sociale?

Răspunsul e undeva printre rânduri. Pare că nu a eșuat chiar capitalismul, a eșuat globalizarea și pseudo-capitalismul. La începutul secolului trecut, principala piedică a dezvoltării era considerat monopolul. Conceptul este însă cu mult mai vechi, era vehiculat și în antichitate. Monopolul era cel care împiedică societatea să aibă alternative, prin urmare, societatea a decis că statul trebuie să intervină și să reglementeze acest aspect astfel încât el să nu fie posibil. Și au existat decizii juridice celebre pentru desființarea unor astfel de companii.

Dar totuși, ce a determinat societatea să protesteze împotriva lor acum 100 de ani și de ce nu o face azi, când mega-corporații globale se comportă exact la fel? Poate pentru că produsele companiilor vechi erau, în general, bunuri indispensabile: petrol, cărbune, sare, pe când acum vorbim mai mult de așa numitele “servicii” la care, în teorie, ai putea renunța? Sau poate pentru că, spre deosebire de companiile vechi, cele noi sunt globale? Adică ale tuturor, dar ale nimănui. După cum vedem cu Facebook sau Google, a durat mult și e extrem de dificil pentru guverne să introducă legi de protecție a consumatorului. Pentru companii globale ar trebui să avem o legislație globală, dar nu există un legislativ global, ales de toată planeta. Ori de câte ori guvernele locale încearcă să își protejeze cetățenii în fața acestor forțe, devin foarte ușor subiect de bârfă și trivializare: uite și la retrograzii ăia cum vor ei să limiteze internetul!

Un alt răspuns, poate cel mai plauzibil, e că azi monopolul se realizează prin consens. Suntem instruiți în logica consensului și a dublului câștig, vrem, ceea ce e normal, să fim parte a soluției și a noii lumi care se construiește sub ochii noștri. Ca să fim parte, suntem de acord: cu politica de confidențialitate, cu comercializarea datelor, cu prețul facturilor, cu poluarea, cu overtime-ul nedeclarat și benevol , cu prețul locuințelor și așa mai departe. De bună voie migrăm toți spre aceleași branduri cool, spre cartiere mai bune, spre plaje mai însorite, e vorba de statut.

În ritmul de mai sus se întâmplă că business utile cresc galopant în timp ce noi sărăcim, plătind prețurile nejustificate pe care ele le impun în lipsa concurenței reale. Deseori, o parte dintre noi ajung să nu își mai poată permite lucruri de bază : o locuință, plata facturilor, banala mâncare. Aceștia, de altfel cei mai mulți de pe glob, rămân complet în afară, nu există guverne care să îi protejeze și nici destule ONG-uri. Dacă la situația asta îi mai adăugăm și pe cei care din start s-au născut fără șanse, al căror număr crește exponențial, de la an la an, avem un tablou destul de urât care seamănă a distropie.

Tot aceștia care sunt lăsați în afară sunt și cei care întreabă: “dar pe români de ce nu ii ajutați? “,” dar nouă de ce nu ne dați ajutoare” șamd. Nu pățim doar noi, se întâmplă în toate țările. De obicei ne grăbim să îi facem proști, însă am realizat că, chiar dacă ei sunt adesea scoși în stradă de alții mai deștepți, întrebarea lor e cât se poate de legitimă. Ei sunt cei care stau de prea multă vreme la coada pentru bunăstare și chiar când să poată lua ceva, cineva îi mută la o coadă și mai lungă. Lor nu le vine niciodată rândul.

Dar hai să revenim la rolul statului. Pare tot mai evident, nu că n-ar fi trebuit să știm deja asta, că pentru a îmbunătăți viața oamenilor nu ajung doar banii și bunele intenții, e nevoie de politici publice care să susțină și să reglementeze, pe termen mediu și lung, bune practici. Activitățile voluntare sunt, în general, despre impact imediat. Societatea civilă, că e a bogaților sau a oamenilor normali, nu se poate substitui guvernelor, iar când o face, nu are legitimitate, că n-a ales-o nimeni.

Uite, un exemplu concret e criza ucrainenilor. De ce un oraș cum e Clujul a putut să se mobilizeze instant pentru aceștia cu voluntari, ONG uri, firme și chiar nu în ultimul rând, autorități? Cum a putut rezolva rapid situația a sute de oameni și încă o face, și de ce, în același timp, același oraș, cu aceeași comunitate, nu reușește să rezolve de ani de zile problema celor din Pata Rât care sunt mai puțin numeroși ?

O să ziceți că nu se compară, că beneficiarii sunt diferiți prin natura lor, că unii sunt capabili și merită efortul iar ceilalți nu, că situația unora e extraordinară comparativ cu a celorlalți care de ani de zile n-au unde trăi, că unii sunt leneși și toate clișeele pe care le știm. Eu, una, aș căuta, totuși, explicația în altă parte.

Lucrul cu refugiați, defavorizați, săraci, vulnerabili e întotdeauna provocator. Fiecare comunitate vulnerabilă are particularitățile ei și punctele ei ușoare și dificile. La nivel individual, unii au nevoie de ajutor pe perioade lungi, alții nu, unii sunt recunoscători, alții nu șamd, nu există șablon. Însă diferența majoră au făcut-o întotdeauna politicile publice. Faptul că, presați de UE, ai noștri au adoptat rapid un cadru legal prin care oamenii aceștia să fie ajutați, prin care pot rămâne într-un oraș sau migra în altul, prin care pot avea acces la piața muncii, pe lângă bunăvoința generală a societății, a făcut din poveste o poveste cu final ok. Desigur, era mai normal să se descurce statul și singur,că avea tot ce îi trebuia, ceea ce n-a făcut.

Pentru oamenii din Pata Rât nu a existat politică publică. Au existat și există voluntari, există donații, există acțiuni izolate dar nu există un impact real fără o politică publică.

Tot legat de rolul statului, îmi vine în minte un exemplu în care el nu funcționează deloc și entități private încearcă să substituie această muncă : Agenția națională pentru integritate, adică ANI. Agenția asta ar trebui să verifice averile demnitarilor și funcționarilor și să îi chestioneze pe cei care nu sunt integri. Însă, ea doar încasează bani degeaba, nu verifică nimic, nu e transparentă, și mai mult decât atât, ocazional, devine armă pentru cine știe ce politicieni împotriva oponenților săi.

Un grup de oameni strânși în jurul lui Valeriu Nicolae încearcă să facă “ANI pe bune”, adică să studieze ei declarațiile de avere și de interese, și să scoată la iveală diverse mârlănii. E ok, să zicem, e mai bine decât nimic, în logica muncii voluntare unde fiecare face cât poate. Dar nu va putea niciodată o inițiativă privată, nefinanțată serios de cineva cu interese clare, să facă atâta volum de muncă, cât n-a făcut instituția aia de la înființarea ei. E din start doar un mic pansament pe un buboi enorm care are nevoie de bisturiu. Bisturiul îl are, însă, doar statul.

Acestea sunt exemple unde da, statul trebuie să fie puternic și coerent, să aibă instituții funcționale și politici sociale sustenabile. Dar vedem că statul e tot mai incapabil. Și atunci vine următoarea întrebare majoră: cine și prin ce mijloace poate face statul puternic? Cine îl poate reda cetățenilor?

O să apelăm tot la consultanții de prin te miri ce corporație să identifice nevoi și să facă optimizări? Ne vom trezi că cine știe ce parte fundamentală s-a pierdut din vederea în favoarea unor privați?

O vor face politicienii?

Suntem noi, ca societate, capabili să împingem în față niște oameni care măcar să aproximeze amploarea acestor provocări? Vor fi ei incoruptibili și vor urma fără ezitare binele public?

Nu sunt deloc idealistă, nu cred că vom găsi ușor răspunsuri la astfel de întrebări. Cred însă că e foarte important să începem să ni le punem. Că problemele lumii noastre sunt atât de complexe încât uneori e dificil și să formulezi coerent o întrebare. De-aia, când citesc ceva care mă face să îmi pun întrebări, mă bucură la fel de tare ca atunci când găsesc răspunsuri.

La nivel politic, tot ce mi-aș dori ar fi să avem măcar câțiva politicieni care să citească această carte și, în lumina ei, să ne spună cum ar vrea să folosească puterea pe care o adună din voturile noastre. O vor încredința corporațiilor, prietenilor, o vor păstra pentru ei sau o vor folosi realmente pentru crearea unor instituții puternice. Și cum, concret, cum?

Perfect

You have the right to be perfect. Every imperfection can and will be used against you in a court of law.

Știți, în filmele americane, momentul acela când polițistul arestează pe cineva, îi pune cătușele și rostește, mai mult sau mai puțin solemn: “You have the right to remain silent…”? Fascinant acest drept, singurul, practic, în momentul respectiv, acela de a nu-ți agrava situația.

Cam așa e și viața noastră acum, doar că nu ni se cere să fim tăcuți ci perfecți. Cu toate că nu asta scria pe pereții vaginului la intrarea în lume, și oricum, chiar dacă scria, era o limbă pe care n-o puteam încă înțelege și nu-mi amintesc să ne fi asigurat cineva translator.

Iar tribunalul nu e cel oficial, ci suma tuturor așteptărilor lumii, infernul lui Sartre.

În lumea de azi nu e loc de greșeală. Am văzut în repetate rânduri oameni, atât celebrii cât și anonimi, puși la zid pentru greșeli mai mult sau mai puțin banale, oameni care au pierdut încrederea, și prin asta, munca de o viață. Sau alții, imperfecți prin naștere, împinși în afară. Desigur, e un obicei vechi să căutăm perfecțiunea. Au căutat-o marii artiști ai lumii în toate secolele, filosofi și oameni de știință.

Dar pe termen lung, sau chiar mediu, această tendință generalizată duce la un soi de nebunie: vacanța perfectă, jobul perfect, casa perfectă, mașina perfectă, copilul perfect, familia perfectă, totul perfect.

Dar perfecțiunea nu e ceva sustenabil, în cel mai fericit caz e doar apogeul vieții noastre, în niciun caz toată viața.

Tot presiunea perfecțiunii e cea care determină majoritatea indivizilor să devină incapabili de a-și recunoaște greșelile. Azi nimeni nu prea mai greșește, e întotdeauna o conjunctură, ceva, nu vină, nu responsabilitate.

Maică – mea m-a înnebunit toată copilăria cu zicala “greșeala recunoscută e pe jumătate iertată”. Recunosc că n-am înțeles ce înseamă asta până când nu am avut direct de-a face cu oameni care niciodată nu greșesc, nici măcar când e absolut evident, vizibil din Lună că au greșit. Și doar când am văzut cum te fac să te simți astfel de oameni, cum îți aruncă ființa în irelevanță și o calcă perfect în picioare, am înțeles de ce e atât de important să recunoști când greșești.

O lume care nu lasă loc de greșeli e o lume paralizată, una în care nu există învățare și evoluție. E o lume care nu poate iubi și accepta pe nimeni.

Oarecum e un paradox că prin greșeală și suferință ajungi mai bun, atât în sens practic cât și moral.

Vedem tot mai des părinți care își protejează excesiv copiii : să nu se murdărească, să nu se lovească, să nu le facă cineva vreun rău, să nu-i facă cineva să se simtă prost, să aibă o viață perfectă, non-stop. Și vedem și cum, la prima imperfecțiune asupra cărora părinții nu mai pot interveni, acești copii clachează – pentru că nu au antrenamentul necesar gestionării unor situații neplăcute.

Vedem asta și în politicile publice, care reglementează tot mai mult disconfortul – să nu cumva să ofensezi pe cineva, să nu cumva să îi alterezi imaginea perfectă despre sine însuși.

Vedem și în viața socială. Deși propovăduim toleranță și incluziune, și-am fi în stare să eliminăm din bulă pe oricine nu afișează destul, la nivel declarativ, aceste valori, nu vrem să avem de-a face, realmente, cu oameni imperfecți.

Nu vrem să îi vedem pe cei care trăiesc în sărăcie extremă, nu vrem să îi avem vecini, nu vrem să vedem lângă noi femeia bătută, copilul murdar, bătrânul care face pe el. Nu! ne sensibilizează poveștile lor în măsura în care suntem, fizic, la o distanță sigură de ei. De acolo, de la distanța aia, putem emite pretenții și da directive, de acolo, de la distanța sigură, fiecare știe mai bine ce ar trebui făcut.

Azi am dat întâmplător de o poveste copleșitoare, a unor oameni imperfecți. Niște copii romi, unii orfani în urma unui incendiu mare, de acum doi ani, din comunitatea lor, alții cu părinți, ideea e că au rămas pe drumuri și trăiesc numai ei știu cum. Comunitatea aia perfectă nu îi primește, nu îi vrea în preajmă.

Alți oameni, imperfecți și ei (pentru că experimentează o stare absolut imperfectă de neputință și regret) se chinuie să îi ajute cum pot: fac atletism și înot cu ei și ore de engleză. Strâng bani și mai asigură mici lucruri necesare, prea puțin din cât ar fi nevoie. Ei își văd de treabă în mare liniște, aproape ca și cum fac bine pe furiș, pentru că societatea perfectă reacționează urât la orice solicitare concretă.

Astfel de povești există, cu siguranță, cel puțin în fiecare județ.

Și mă tot întreb, oare nu ne crapă odată oglinda de la atâta perfecțiune? Oare nu ne arată, într-o bună zi, adevărul adevărat, nu închipuirea noastră?

Perfecțiunea înseamnă și să te murdărești, și să suferi, și să greșești. Înseamnă, mai ales, perseverență – azi cazi, mâine vei sta mai bine pe picioare – așa învățăm mersul și toate lucrurile. Nu e doar secunda aceea, apogeul, ci tot drumul până acolo. Și suntem atât, atât de departe…

Speranță

O să vă spun azi o poveste pe care o știu de la mama. Din păcate, nu am ținut minte nume personajului iar mama nu mai e aici să o întreb detalii, dar din spusele ei, e vorba de un om din satul ei, deci de o poveste reală.

Mama s-a născut în ’47, tatăl ei, la fel ca mulți alți oameni din sat, au fost soldați în al doilea război mondial și a crescut, deci, cu tot felul de povești, însă una a marcat-o foarte tare, și de câte ori își amintea, i se umpleau ochii de lacrimi.

Acest om din sat a ajuns prizonier și a fost deportat în lagăr. A stat o vreme acolo, bătut, flămând, îndurând toate acele orori despre care citim în cărți. La un moment dat, a găsit, însă, o oportunitate să evadeze.

Un coleg de suferință, aflând aceste detalii, s-a gândit să îl ajute cum poate. Respectivul era foarte bolnav, aproape pe moarte și i-a cedat omului nostru mâncarea sa, zicând că, uite, eu oricum mor, dar ție îți trebuie putere să poți să scapi de aici.

Chiar înainte să plece, bolnavul i-a mai dat un pachețel învelit cu grijă în cârpe. I-a spus că acolo e o bucată de pâine, dar că, înainte să îl primească, trebuie să jure pe ce are mai sfânt că nu desface pachetul decât dacă simte că e pe moarte, că nu mai are, efectiv, nicio alternativă. Cât timp găsește orice altceva de mâncare sau cât poate rezista fără, sub nici o formă să nu deschidă pachetul, că trebuie să îi ajungă din el până acasă.

Omul a jurat că respectă promisiunea, i-a mulțumit colegului și a reușit să fugă.

Atunci peste tot era sărăcie și foamete, nici afară din lagăr nu era chiar bine, la granițe nu stătea nimeni cu sandwich – uri calde și ceai.

A mers omul cât a putut. Zicea că a mers câteva zile, nici nu știe cât, fără să se oprească, de teamă că îl prind și îl duc înapoi. Zicea că nu își amintește să îi fi fost foame, de fapt, nu își amintea foarte bine cum au decurs primele zile după evadare. Apoi, încet, încet s-a mai liniștit și i s-a făcut foame. S-a gândit să deschidă pachetul dar și – a amintit ce a promis. A mâncat scoarță de copac și ce a mai găsit și nu l-a deschis.

Și a tot mers, a mai întâlnit oameni care i-au dat de mâncare, a mai găsit diverse pe câmpuri și prin păduri și și – a continuat drumul.

Cu cât mergea mai mult, cu atât se simțea mai aproape de casă așa că în mintea lui a încolțit un nou țel: să nu se atingă deloc de bucata de pâine până acasă.

Povestea cum își imagina că va ajunge acasă, se va așeza pe prispă și abia atunci va deschide și va manca o bucățică din pâinea colegului. Pâinea devenise un fel de talisman.

Și cu gândul ăsta, după multe luni, a ajuns, într-adevăr, acasă și a făcut întocmai cum și – a imaginat. S-a așezat pe prispă și a desfăcut pachețelul. Înăuntru era o bucată de scândură, nu era pâine.

Omul a izbucnit în lacrimi, s-a rugat pentru sufletul colegului lui și a așezat bucata de scândură la icoană, unde a rămas cât a mai trăit. Și, zicea mama, povestea tuturor cum acea bucată de lemn l-a ținut în viață.

Cel care i-a dăruit – o nu avea, nici el, nimic material de dăruit, i-a dăruit însă speranță și siguranța că, în caz de criză, are o fărâmă de mâncare.

Cam așa cred că facem și noi azi cu oamenii care ne tranzitează țara. Nu le dăm nimic valoros, ca valoare materială. Majoritatea încă își pot cumpăra o masă sau plăti o cazare. Le dăm ceva mai mult de atât, le dăm speranța că, în cazul în care chiar sunt la capătul puterilor, cineva, undeva în lumea asta, e dispus să le întindă o mână.

Și dacă nu poți ajuta personal și alegi să donezi, sau îi sprijini cum poți pe cei care o fac, îi dai speranța voluntarului care n-a mai dormit de mult și care începe să creadă că efortul lui e de fapt o picătură în ocean și că nu mai poate. Când vede că nu e singur descoperă că mai poate puțin, doar ți – ai pus încrederea în el, n-o să te lase baltă.

Cu fiecare om pe care îl ajutăm necondiționat cu o cazare, o masă, o cană de apă sau o vorbă bună, crește speranța în lume. Și nu e deloc puțin, ba poate că e chiar tot ce contează.

Curaj

Probabil că toată lumea a aflat deja povestea celor 45 de studenți exmatriculați de la Drept, pentru că au copiat la examen.

Eu, fiind întotdeauna mai aproape de tocilari și de defavorizați decât de șmecherii clasei, am simțit, așa, o umbră de victorie în această sentință. Am zis un mic “yes!” în gândul meu, așa le trebuie!

Dar apoi m-a pălit puțin și un sentiment de vină, că știți cum se zice, nu e frumos să te bucuri de răul altuia. Sunt, și eu, foarte de acord cu treaba asta. Doar că în unele cazuri, ca și acesta de față, dacă nu li se întâmpla lor acum acest rău, ni se întâmpla nouă mai târziu, probabil și într-o formă mai gravă. Și atunci, parcă merită să privești momentul cu recunoștința cuvenită.

Și dacă tocilarii au fost cât de cât răzbunați de această sentință, ca să reparăm moral daunele defavorizaților, mai avem cale lungă. Și – o să încerc să vă explic, prin experiența personală, ce înseamnă să fii defavorizat în școala noastră și de ce nu doar munca, ci mai ales, curajul e esențial.

N-am avut norocul să cresc într-o familie întreagă. Părinții mei s-au despărțit când aveam un an, tata a murit când aveam vreo 6 și oricum, nu l-am prea cunoscut, pentru că nu făcea parte din viața mea. M-a crescut mama, bunicul, o mătușă și un unchi.

Bunicul a fost cel mai important om din viața mea. El m-a învățat să scriu și să citesc, să – mi fac fluierici, primăvara, din lemn de salcie, să iubesc copacii, păsările, aricii și să respect tot ce e în jurul meu. El îmi spunea într-una că trebuie să învăț, să am o șansă în viață, că aia e cheia. Și îmi spunea că va merge el cu vacile și oile, și îmi va da bani din pensia lui pentru tot ce am nevoie, ca eu să pot merge la școală. Ceea ce a și făcut, în primii mei 4 ani de școală, cât a durat viața lui alături de noi.

Încă înainte să încep, mamă, și ea, o femeie simplă și fără multă școală, îmi cânta aceeași poveste, dar pe un ton ceva mai sumbru decât bunicul.

Ea îmi tot zicea că trebuie să muncesc foarte mult, mai mult decât ceilalți copii care vin din familii mai înstărite. Că trebuie să muncesc atât de mult și să învăț atât de bine încât “să nu aibă ce să îmi facă”. Nu înțelegeam deloc cine ce vrea să îmi facă și mama nu zicea nimic explicit, “lasă că o să vezi tu”. Eu abia așteptăm să mă fac suficient de mare să merg și eu la școală.

Apoi am aflat că existau și copii care nu erau nevoiți să muncească atât. Le scriau părinții temele, era evident că nu e scrisul lor, și luau 10, ca și mine, care scriam și a 20-a oară ca să iasă cât de cât acceptabil. Caietele lor erau mult mai frumoase, că na, și eu, acum, dacă m-ar pune cineva să fac liniuțe și bastonașe, cred că m-aș descurca mai bine ca la 7 ani.

Apoi am aflat că era foarte important să ai un tată. Tații erau foarte impunători în societate și în discuțiile de la școală și dacă aveai unul care să țină cu tine, totul se rezolva și fără muncă. Bunicii nu erau la fel de eficienți, și nici mamele, mai ales dacă ele nu aveau, la rândul lor, prea multă școală.

Bineînțeles că justițiarul din mine s-a plâns la mama de când am putut vorbi coerent, înnebunind-o cu “da’ mie nu mi se pare corect! “. Mama n-a încercat niciodată să îmi explice cum că ar fi corect, dar nici nu mi-a dat apă la moară. A ținut-o una și bună, “tu muncește, nu te uita la alții, nu te compara cu ei, și n-or să aibă ce să îți facă”. Teoria ei a fost că, da, vor fi întotdeauna unii care “se descurcă” și vor lua note mari, iar ulterior, joburi, fără să merite, dar dacă ești suficient de bun, o să poți să te descurci și tu, chiar și fără pile sau alte compromisuri.

Primii ani de școală au trecut cum au trecut, cu protestele mele neascultate că “nu mi se pare corect”, retezate abrupt de mama cu “păi și ce, tu ai făcut perfect?! Atunci pune mâna și muncește și fă mai bine! “

Apoi, în generală, n-am mai prea simțit chestia asta, că eram deja în Valea Jiului, cam toți veneam din familii de muncitori fără pretenții (eram în B, ăia bazați erau în A) și chiar nu primeam note neapărat pe bază de statut social. Mai erau cazuri de intervenții, de ex la sport sau la engleză, dar nimic deranjant, din punctul meu de vedere.

La liceu, eram deja mare, știam cum merge lumea și nu mă mai deranja neapărat fenomenul. Știam că, deși pe parcursul anului unii erau niște lepre, la final, când se încheiau mediile, le aveau perfecte. Când am dat Bacul, deja la unele facultăți se lua în considerare media precum și notele la anumite materii din anii de liceu. Așa ne-am trezit, după ce s-a încheiat bacul și contestațiile, cu niște colegi care au terminat cu 10 în timp ce noi, olimpicii de serviciu, am luat și noi un 9.60 – 9.80, dar nu 10 pe linie.

Ar mai merita amintit și cum diriginta noastră a fost amenințată de un tată influent că va zbura definitiv din învățământ dacă nu ia banii și nu dă nota care trebuie. Ea, oricum era decisă să plece din țară, că nu era trai cu salariul și mediul ăla, așa că a luat banii și a venit la noi, cei care mergeam pe la olimpiade, să ne cheme, de banii respectivi, la banchet. Pentru că n-am vrut să participăm și ea a crezut că nu ne putem permite și s-a gândit că așa, cu o nedreptate îndreaptă altă nedreptate.

Părinții nu erau deloc uimiți sau revoltați de toate astea. Așa era mersul, scopul era să te antrenezi, să reziști, nu să faci pe eroul. Eroii, după cum se știe, sunt totodată și martiri.

Nu zic că mama n-a avut dreptate, că uite, n-am ajuns chiar rău și nici n-am făcut compromisuri. Dar cred și acum că mi-ar fi prins bine să îmi dea curajul să mă revolt. Cred că nouă, tuturor, ne-ar fi fost pe parcurs mai bine, dacă mai mulți am fi avut curajul să ne revoltăm.

Ea m-a învățat să tac, să mă uit în altă parte, să nu îmi fac probleme mai mari, să – mi văd de treabă mea. Poate și din cauză că, așa cum am zis, temperamentul meu era oricum de justițiar, poate nu era chiar bine să îl încurajeze. Dar cred că era bine să mă învețe să nu tac, nu de-alta, dar a trebuit să învăț eu singură mult mai târziu și n-a fost deloc ușor.

Curajul ăsta de a zice în față hoțului pe nume, deși nu e esențial pentru viața noastră privată sau profesională, e crucial pentru o viață socială sănătoasă.

Acum, privind retrospectiv, aș zice că nu ajută pe nimeni să accepți standarde duble, să te prefaci că n-ai văzut cum colegul sau colega a luat, nemeritat, o notă mai mare. Ulterior, că n-ai văzut cum un om foarte competent lucrează dublu, și pentru cel angajat pe pile. Nu ajută să te prefaci că nu vezi cum fiecare dintre “defavorizații” care au vrut să razbească mai departe de condiția în care s-au născut, ăștia învățați de mici că trebuie să muncească mult mai mult, muncesc ca disperații să îndrepte ce pot, pe unde pot, ce strică alții, în loc să păstreze timpul ăla pentru ei și dezvoltarea lor. Să – l folosească, nu să stingă focuri, ci să gândească soluții mai bune, sau să învățe în tihnă lucruri noi, că oricum, aia le place să facă.

Și revenind la subiectul zilei, mi-ar plăcea ca toți cei care au ajuns într-o universitate pe munca lor și din dorința de a deveni mai buni, pe lângă munca la care se pricep, să își găsească și curajul de a ridica vocea, de a nu mai accepta paraziți în jurul lor, fie că vorbim de colegi sau, și mai grav, de profesori. Nu doar să muncească mai mult ca să nu aibă nimeni ce le face, ci mai ales să spună în gura mare impostorului pe nume. Pentru că munca cinstită îți dă dreptul ăsta, l-ai câștigat. Și da, e adevărat că e de-ajuns ca oamenii buni să nu facă nimic, pentru ca trișorii să triumfe.

Compunere

Mai știți când eram copii și primeam temă de vacanță să scriem o compunere despre cum ne-am petrecut sărbătorile?

Țin minte că nu aveam niciodată nimic special de zis. În fiecare vacanță eram la țară, mergeam, poate, la colindat și mă jucam în zăpadă. La noi s-a risipit foarte devreme magia Crăciunului. Știam de la grădiniță că Moș Crăciun sau Moș Nicolae e mama sau alți oameni din familie, că nu vine nimeni pe horn să lase cadouri sub brad, că, dacă familia ta e săracă, așa este și moșul. De aceea, n-am dat niciodată importanță ritualurilor cu bradul și cadourile. Ba încă nici nu aveam elan să – mi doresc mare lucru, știind toate astea.

Cadoul cel mai dorit era oricum să fii lăsat la joacă nelimitat, să nu te certe nimeni și să nu te bage în casă înaintea celorlalți copii. Apoi, răsplata cea mai și cea mai mare era când intram înghețată în casă și bunicul frigea feliuțe subțiri de cartofi pe plită – un fel de cipsuri incredibil de bune. Sau sâmburi de dovleac, sau mere. El întotdeauna avea ceva delicios pe plită și împărțea bucuros cu mine.

Dar nu era nimic special, nimic de poveste. Cu toate astea, trebuia să faci o descriere frumoasă, cu cât mai multe cuvinte, că altfel nu primeai notă mare și ar fi fost cu atât mai nedrept. După ce că nu ți se întâmplase nimic deosebit, să mai iei și o notă proastă din cauza asta, era prea mult. Așa că uneori inventam povești sau le înfrumusețam, ca să fim în rând cu așteptările adulților.

În viața de adult, această compunere s-a transformat în discuțiile casual cu colegii, în pauza de cafea sau la masă. Fiecare trebuie să vină din concediu cu o poveste făină, un loc nou vizitat, ceva “wow! “, altfel e ca și cum l-a avut degeaba.

Anul trecut ne-a luat și această manifestare. Pauzele cu colegii s-au transformat în meeting uri seci online, în care prea puțini vor să își pornească și camera video. Ca și cum, fiecare din noi e azi copilul ăla sărac și cu probleme, care nu are ce povesti din vacanță și se ascunde cum poate, să nu vadă nimeni că el n-are cele mai frumoase ghete, cea mai primitoare casă și nici cea mai mare bucurie în ochi. Ca și cum, dacă nu are nimic deosebit de arătat, n-ar merita să existe deplin.

M-am gândit la toate astea pentru că luni reîncep munca. Aș începe-o cu o săptămână, poate chiar două de medical, dacă ar fi posibil.

Luni va trebui să iau în calcul un răspuns ok la întrebarea “și ce ați făcut de sărbători?” *. Dar până una-alta, las mai jos răspunsul sincer.

Păi, eu, de data asta, am făcut o depresie. Ea era acolo, mocnea de multă vreme, mai scotea câte un colț ba printr-o angoasă, ba prin letargie, ba prin hiperactivitate.

De fiecare dată am găsit resurse să o îmblânzesc și mi-am făcut în permanență de lucru, ca să nu am timp să mă gândesc mai profund. Dar are și asta un preț, totul s-a transformat în extenuare.

Acum terminasem cam tot ce mi-am propus și s-a făcut liniște. Nu știu de ce, pentru prima dată în foarte, foarte mulți ani, am simțit că nu am absolut niciun motiv să fiu puternică, să mă lupt cu forța aia copleșitoare care venea peste mine.

Și nu m-am luptat. Am stat o bună parte din zile și am plâns din orice pentru că atât m-am priceput să fac. Am plâns în hohote citind comedie. Am citit povestea lui A Tocilescu despre domnul Takamura din cartea Eu et al. , și am plâns în hohote. Apropo, recomand cartea asta (nu pentru plâns, ci pentru bună dispoziție, chiar dacă e pe alocuri vulgară). E extrem de amuzantă, o să vedeți, plus că așa vă puteți da seama cam în ce stare era creierul meu în acele momente.

În fine, știam că trebuie să ies afară și să vorbesc cu oameni, dar nu am putut.

Abia joi seara, pe 28 mi-am făcut curaj să ies până în centru, forțată de împrejurări. Am mai plâns și pe acolo, la luminițe și la cupola din piață care mi-a amintit de o seară cu mama. În plimbarea aia am intrat și la farmacie și am luat ceva pentru somn. Și niște magneziu. La întoarcere, m-am oprit pe o terasă unde am dat de niște prieteni, mi-a făcut tare bine să îi văd.

De atunci am luat pastilele pentru somn și datorită odihnei, lumea începe să-și recapete din culoare. Mai e mult până la bine, cel puțin așa văd eu acum.

Între timp a trecut și revelionul, l-am petrecut în aceeași companie în care am petrecut toată pandemia. E bine că nu sunt singură și sunt recunoscătoare pentru asta.

Nu îmi doresc nimic pentru anul cel nou. Poate și pentru că simt că nu am forța necesară de a duce luptele care se cer duse spre împlinirea dorințelor. Iar dorințele pentru care nu depui suficient efort se transformă în frustrare și gânduri negre care copleșesc. Din nou, așa mi se pare mie.

Probabil că nu e cea mai reușită compunere, nu cred că aș lua un 10 cu ea, mai ales pentru că nu are nici soluții salvatoare și nici final, dar vedeți? când ești depresiv, avantajul este că nota nu mai contează.

De ce ai vrea un 10 când poți trece și cu un 5, rămânând tu însuți?

* știu că alți oameni pot avea drame cu mult mai mari pe o scară globală a dramelor, știu că alți oameni poate că nu au un job la care să se întoarcă luni, deși și – ar dori. Nu minimizez cu absolut nimic trăirile nimănui, așa cum aș vrea să nu le minimizeze nimeni pe ale mele. Depresia poate deveni ceva extrem de serios. Nu ajuți pe nimeni spunându-i că trebuie să fie recunoscător pentru ce are pentru că, uite, alții o duc mult mai rău. Ba din contră, în unele cazuri, procedând așa poți face mai mult rău.

Ceea ce putem face întotdeauna e să nu judecăm, să fim discret în preajmă, disponibili, și în caz că ni se solicită, să fim acolo.

Poezie

Dați-mi, vă rog foarte frumos, o poezie.

Dați-mi o listă de poeți, unii noi, pe care nu îi știu, capabili să aducă viața de pe unde o fi ea plecată.

Am căutat aiurea pe eMag 54 de minute. Știați că sunt poezii pe eMag?

Sunt. O listă imensă din care nu știu ce să aleg. 11753 de titluri din care am sortat cu ridicare prin easyBox și o librărie anume – ca să vină toate grămadă, și am ajuns la 4823 de rezultate. O grămadă de Eminescu, Arghezi și Labiș. Și alții pe care nu îi cunosc.

Dați-mi niște poeți care să fie exact cum a fost Blaga, când l-am citit eu prima dată prin clasa a 9-a de mi-a zguduit tot universul. Sau ca Nichita – un inventator de lumi paralele prin care cuvintele zboară atât de natural și dintr-o dată, ba se lovesc și sângerează, ba înmuguresc și renasc. Sau măcar un Sorescu, dacă tot e mai amar anul ăsta.

Dați-mi niște poezii care să îmi dea înapoi mintea aia de pe vremea când înțelegeam limba. Uneori îmi lipsesc așa de tare că îmi vine să mi le scriu singură. Dar jur că nu mai pot, că uite, nu mai am suflet.

E greu fără suflet. Unde nu e suflet, nu e nici răbdare pentru că nu e nici timp. E ca într-un banc prost pe care îl ascultăm cu atenție și la final nu râde nimeni.

În ultimii 20 de ani s-au scris, probabil, milioane de versuri. Unele, cu siguranță, foarte bune. Nu le mai țineți ascunse, dați și celor ca mine.

Prețul unei cărți de poezii, dacă nu e un poet consacrat, variază între 10 și 20 de lei, știați? Atâta costă sufletul, e ieftin ca braga. Dar e atât de greu să găsești unul cu care să rezonezi, aici e problema. Ce să cumperi din miile de titluri împrăștiate pe internet? Unde să cauți?

Îmi e tare dor și de o bibliotecă. N-am mai călcat într-una din 2006, de când am terminat facultatea. Îmi e dor să răsfoiesc o carte înainte să mă decid dacă vreau să o citesc sau nu. Și de miros. În bibliotecă e mai ușor să găsești niște poeți buni decât așa, în librărie, unde îi așează după criterii dubioase de nu te împiedici niciodată de ei.

Azi sunt cam așa, ca Pan înainte să moară :

“Sunt singur şi sunt plin de scai.
Am stăpânit cândva un cer de stele
şi lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îşi încoardă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestrite vin
şi câteodată:

Luna. “

Și ieri și alaltăieri a fost la fel. Și luna și anul ăsta.

Și – am obosit de toate problemele reale și am nevoie de alte lumi.

Dați-mi, vă rog, o poezie.

Acasă

Mamă, azi mergem acasă. E un drum foarte lung, am plecat devreme și eu nici n-am reușit să dorm de frică să nu adorm prea adânc și să nu mă trezesc când trebuie.

Știu că a trecut ceva timp și că ai fost ne la locul tău, dar n-am prea avut ce să fac. Știi și tu bine că ai plecat la ceruri în plină stare de urgență.

Așa cum mă știi, nu prea sunt eu cu religia și cu tradițiile și nici chiar cu toți boii acasă (după cum îți plăcea să remarci) și din cauza asta, când a venit momentul, te-am incinerat, mamă, în loc să te îngrop creștinește. Știu, aproape de neconceput pentru vecinii tăi. Ești, probabil, primul om incinerat din satul tău. Poate chiar din comună.

Dar chiar nu puteam atunci să traversez țara cu tine moartă și nici să te îngrop în pământ străin n-am prea vrut, plus că era extrem de complicat.

Tu tot ziceai că “după ce-o să fii țapănă” , oricum nu-ți mai pasă. Să te bag undeva, unde o fi, să te dau și la jivine, să fac ce m-o tăia capul. Na, atât m-a tăiat.

A fost bine așa, având în vedere circumstanțele. Te-am pus în balcon, și am făcut acolo o adevărată grădină, mai bogată decât o știai, ca să te simți ca acasă. Am lăsat și o buruiană răsărită aiurea in ghiveci, și a crescut înaltă, până la tine și ți-a făcut flori albe toată vara. Tot caut poza, dar n-o mai găsesc. Am făcut și o grădină japoneză mai mică, într-o cană de cafea, în caz că ai fi vrut să te ascunzi. Copăceii din cafea au crescut zilnic sub ochii tăi. Și – am povestit cu tine în fiecare zi.

Dar știu că nu putem continua așa la nesfârșit. Mi-ar fi plăcut să te țin la Cluj, ți-am tot povestit despre Luminație și ce fain e aici – ceva ce nu se sărbătorește la tine acasă. Dar pe de altă parte, eu simt că lumina care e destinată să – ți arate drumul în viața de apoi e întotdeauna aprinsă în sufletul meu. N-ai cum să te rătăcești iar frică… păi tu nu știi ce e aia frică. Și oricât de mult îmi place mie la Cluj și oricât de fain e de Luminație, nu e acolo locul tău.

Așa că mamă, azi te duc acasă. Casa ta se dărâmă și nu mai e nimic acolo care să facă din acel loc “acasă” și pentru mine. Acasă erai tu, să știi. Doar tu.

Dar pentru tine știu sigur că acolo e acasă. Acolo e locul în care ți-ai trăit 99% din viață, și de unde n-ai vrut să pleci niciodată. Acolo sunt frații, părinții, bunicii, străbunicii tăi și neam de neamul tău. Eu n-am prea înțeles de ce n-ai plecat, că n-a fost niciodată un loc prea ospitalier, dar la acest capitol probabil că ai avut dreptate, mie îmi place să umblu camba prin lume în loc să trag la un loc al meu, la fel ca tata. Nu ne-am potrivit niciodată la capitolul ăsta, la fel cum nici cu el nu te-ai potrivit, dar nici n-a fost o problemă, doar știi tu bine ce specie ai crescut.

Na, și acestea fiind zise, probabil că mulți s-ar aștepta la ceva înduioșător. Să plâng că ne despărțim, să plâng că așa se face, să descriu mai știu eu ce emoții dureroase.

Dar mamă, eu abia îmi stăpânesc râsul. Râd de ridicolul situației. Mi-e într-adevăr dor să te aud râzând. Știu sigur că și tu ai râde, n-ai cum altfel. Cred că, de fapt, râdem împreună.

Călătorim cu autobuzul, tu ești la cală, îți imaginezi? E prima oară când călătorești la cală, dar vorba ta, ce-ți mai pasă ție? După care vom schimba în Pitești, vom lua alte două motocare și apoi te voi căra 3 km în spate, în rucsac. Că tot așa interconectată e țara noastră, cum o știai. Aproape că era mai fain să trec munții pe jos, aia ți – ar fi plăcut foarte tare. Acum că mă gândesc, ar fi fost și posibil și mi-ar fi plăcut și mie mult, dacă îmi venea ideea asta mai devreme. Acum e prea frig pentru o astfel de expediție.

E tot pandemie, dar avem puțin mai multe libertăți. Nu e safe să călătoresc cu autobuzul, mai ales în partea asta de țară unde oamenii insistă să se înghesuie și să-ți sufle în ceafă, dar nu aveam o variantă mai bună. Măcar acum tu nu mai ai ce să pățești și sper că nu voi păți nici eu.

Nu pot să mă jelesc, mamă, simt că dacă aș face asta s-ar duce pe pustii tot ce ai încercat tu să mă înveți despre viață și moarte.

Acasă ești tu, și tu trăiești acum doar în sufletul meu. Fac mai des curat în el, de când te-ai mutat exclusiv acolo, sper că se vede. De acum umbli și tu camba prin lume cu mine și toate locurile faine pe care le văd și despre care mi-ar plăcea să povestim, le vezi cu ochii tăi, pentru că, așa cum ți-am spus, lumina e întotdeauna aprinsă.

Necuvintele

Anul acesta, cel mai mult m-au bucurat îmbrățișările. Poate că și contextul pandemiei a fost de vină prin faptul că sunt oarecum interzise.

Prima lună a trecut cum a trecut. Chiar dacă locuiești cu cineva, chiar dacă ai și pisici sau poate și câini, cred că și dacă ai copii, după o vreme, îmbrățișările lor nu mai sunt suficiente. Ți se face dor de oameni, și nu doar așa să îi vezi și să – i auzi (avem atâtea platforme online pentru asta) ci dor profund, să le simți mirosul și că sunt calzi și vii.

Îmbrățișările nu sunt toate la fel, sunt exact ca și oamenii.

Pe mama am îmbrățișat-o cu disperare, ca și cum aș fi protejat-o de moarte. Și – am și știut că o pierd dacă nu o mai pot strânge în brațe.

În alte îmbrățișări simți alinare, atunci când te doare rău ceva dar cel de lângă tine nu poate face nimic concret.

Alteori simți compasiune:

– tu, vietate, chiar știu cât îți e de greu, sprijină-te aici puțin să – ți mai revii.

Unii oameni te îmbrățișează cu dor, simți că le-ai lipsit și că te-ai întors acolo unde îți e locul.

Sunt oameni care îmbrățișează cu voie bună:

-hei, ce bine c-ai apărut, hai să te fac să zâmbești, sau poate chiar să râzi în hohote.

Mai sunt și îngrijorații:

-vai, ești OK? Îți aduc ceva?

Mie îmi plac foarte mult îmbrățișările neîndemânatice, sunt fascinante prin complexitatea lor. Atunci când cineva te îmbrățișează dar nu e sigur că face bine ce face, când nu e sigur dacă se cade sau dacă te deranjează. Mai sunt și cei care te-ar îmbrățișa din toată inima, dacă nu le-ar fi frică să nu crezi despre ei că sunt slabi – de regulă, sunt cei care te bat foarte tare pe spate, de-ți vibrează toată cutia toracică. Asta e doar ca să știi că ei sunt puternici și nu se dau în vânt după astfel de chestii emoționale. Nu de față cu tine.

Și sunt unele îmbrățișări – preferatele mele – care te îngroapă în liniște. Acelea care îți amuțesc toate gândurile, opresc timpul și dintr-o dată, totul e exact așa cum trebuie să fie. Ele vin de la oamenii far, cei care îți luminează viața fără să știe și fără să facă ceva special în acest sens, pur și simplu, așa sunt ei. Îmbrățișările lor se simt multă vreme după ce au încetat, rămân acolo cu tine și – ți aduc liniște oricând ai nevoie.

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine îmbrățișarea e o necesitate vitală. Nu înțeleg de ce sau cum anume mă ajută, dar e ca un schimb de energie de care am neapărată nevoie. E ca o poveste prea complexă ca să încapă în cuvinte, e ceea ce comunicăm direct din suflet.

Nu îmbrățișăm pe toată lumea la fel, ba chiar ne adaptăm îmbrățișările la contextul ființei cu care interactionăm. Cu toate astea, îmi pot aminti cu exactitate cum se simte îmbrățișarea fiecărui om relevant din viața mea.

Și nu e vorba doar despre oameni. De exemplu, ultima îmbrățișare neîndemânatică a fost cu un zâmbru, cel din imagine, sper că nu s-a supărat. Și de acolo am ajuns cu gândul la Necuvintele lui Nichita, de unde și titlul.

“Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.”

Traumă

De vreo săptămână mă tot gândesc la acest cuvânt și pe măsură ce mă gândesc mai mult la el, parcă își pierde sensul.

Să vă zic cum am ajuns aici. Am deschis eu mailul personal într-o dimineață și am găsit un mesaj promoțional cu reduceri foarte consistente la cărți. Bineînțeles că am intrat pe site-ul cu pricina să văd ce găsesc.

Am ajuns direct la colecția de dezvoltare personală. “Cum să scapi de vinovăție”, “Un-fu*k yourself” (ăsta chiar e un titlu de carte, nu l-am inventat eu), “Născut anxios”, “Traumă și memorie”…ați prins ideea.

Zic, bine.. . Not for me, degeaba m-ați spamat, închid site-ul și deschid Facebook. Yoga, mindfulness, discover your true self, heal your inner child, tot felul de postări sponsorizate la chestii de genul. Aplicații care, în baza unei subscripții lunare te vindecă de te miri ce.

Îmi zic, măi, telefonul ăsta știe ceva. O fi el deștept, o avea motive să îmi tot arate lucrurile astea. Și dau click pe “Learn more” la una din aplicațiile astea și mă apuc să citesc.

Nu te poți concentra, ești obosit, epuizat, nu te mai bucură nimic? Perfect, aplicația asta e pentru tine. Te-au certat părinții când erai mic, poate te-au mai și pleznit. Nasol. Astea se vindecă, dar extrem de greu. De-aia n-ai încredere în tine și nu-ți iese mai nimic din ce-ți propui.

Au râs copiii de tine când erai mic? Ți – au pus porecle și ți – au făcut răutăți? Păi nu era deloc la modă terapia pentru bullying pe vremea aia, de-aia ai ajuns un adult care nu știe de capul lui. Tre’ să iei aplicația aia. 10 minute pe zi te vor face ca nou.

E o întreagă industrie bazată pe traumă. Traumele sunt reale, fiecare trăiește cu ale lui și probabil că, în economia vieții, au un rol important, chiar dacă sunt mii de cărți, aplicații și cursuri care să te ajute să scapi de ele.

Și mă gândeam așa că, paradoxal, deși viața noastră devine din ce în ce mai ușoară, noi devenim din ce în ce mai fragili și fizic, dar mai ales emoțional.

Copiii de azi au traume pentru că le faci observație cu privire la ceva sau pentru că nu le cumperi nu știu ce chestie cool de care se vor plictisi în prima oră de la achiziție. Noi, ăștia mai mari, nu prea înțelegem, chiar dacă și noi, la rândul nostru, am fost niște răsfățați, după părerea părinților noștri.

Pentru bunicii noștri, toate discuțiile astea despre traumele noastre nu au sens. Sunt doar vorbărie goală, fandoseală și cheltuire iresponsabilă.

Parcă prea repede am sărit de la “bătaia e ruptă din rai” la “nu ai voie să critici copilul” și cumva, în saltul ăsta, am omis exact terapia. În continuare nu e foarte popular mersul la psiholog – adică la specialistul care te-ar putea ajuta cu problemele astea, și am sărit direct la auto-medicație – lasă că citesc eu, mă tratez eu, că doar ce poate fi așa mare lucru?

M-am întrebat des dacă chiar suntem o generație de traumatizați. Nu părem. Suntem mai bine îmbrăcați, hrăniți, educați decât oricare generație anterioară. N-am traversat războaie sau alte calamități. Poate că au dreptate bunicii, poate că suntem de fapt niște fandosiți iresponsabili.

Nu vreau să minimizez deloc importanța bunăstării psihice, dar chiar cred că vremurile pe care le trăim ne induc un soi de ipohondrie. Poate că în foarte multe cazuri nu e vorba de nicio traumă, ci doar de o constantă evitare a responsabilităților și de niște obiective și standarde mai mari decât ne putem întinde.

Poate că nu părinții și educația primită sunt de vină pentru insuccesele tale, poate ești chiar tu. Poate nu trebuie să alungi sentimentul de vinovăție ci din contră, să ți – l însușești. Poate că, în loc să cauți aplicații minune și cursuri care îți aduc pacea interioară, ai putea să te apuci să faci curat și pace cu tine. Ai putea apela la un specialist care să te ajute în drumul ăsta, care să îți spună dacă ai o problemă din cauza traumelor din trecut sau pur și simplu, ai un comportament problematic pe care trebuie să îl schimbi.

Auto-medicația nu prea pare să funcționeze nici în cazul psihicului. Pe lângă asta, există atât de mulți șarlatani care profită de vulnerabilitățile noastre și care ne setează niște așteptări aberante: să fii întotdeauna fericit, împăcat, în perfectă condiție fizică, să ai copii și familie, dar să și vezi lumea, să ai un job care te motivează dar și bani cu carul pentru toate mofturile. Toate standardele astea înalte ne duc pe bune în depresie, pentru că nu se poate să ai chiar tot.

Probabil că fiecare are prin listă măcar o persoană care a găsit calea spre fericire și îi îndeamnă și pe alții să urmeze același traseu. Sunt cei care se declară împăcați, cei care iubesc pe toată lumea și sunt veșnic recunoscători universului. De multe ori, când văd astfel de postări îmi trece prin minte gândul că poate persoana respectivă e un sinucigaș care ne minte cu nonșalanță. Sunt multe cazuri, de la autori celebrii la influenceri, care propovăduiesc tot soiul de terapii dar ei înșiși nu reușesc să beneficieze de ele, de bune ce sunt. Poate e ca și la preot, trebuie să faci ce zice el, nu ce face el.

În loc de concluzie, las poza asta, e la fel de semnificativă ca orice altceva. Se și pot vedea niște traume acolo, dacă vă uitați cu atenție.

Ami în cuvinte

Menu

Author Archives: Ami