Libertate

Am plecat spre casă fără un țel precis. Aveam multe opțiuni cu privire la utilizarea orelor rămase înainte de somn: să mă reapuc de învățat la cursul de Java, să continui vreo lectură din mormanul de cărți de pe noptieră, să stau aiurea pe net, să drăgălesc motanii, să mă uit la discuții exasperante la TV.

De cele mai multe ori îmi e foarte greu să aleg. Când aleg, mă încearcă des sentimenul că nu am ales ce ”trebuie” – poate o să scriu într-o zi și despre ”trebuie”. De foarte multe ori regret că nu pot face simultan toate lucrurile pe care aș vrea să le fac. Mi-ar plăcea să am periodic o pauză de la alegeri, să aleagă altcineva pentru mine. Mi-ar plăcea să nu am libertate? nu! doamne ferește! sau…? hm…e greu să fii liber.

Zilele acestea, ca în orice decembrie, se vorbește mult în spațiul public despre libertate. Ne aducem aminte de cei care au murit strigându-i numele și ne întrecem în a deplânge faptul că uite, au murit degeaba. Oamenii mai în vârstă ca mine deapănă amintiri din comunism și fiecare își expune extrem de plastic reinventarea anuală a trăirilor pe care ar fi putut să le aibă în zilele respective.

La mine măcar e ușor, aveam 6 ani și 2 luni, tot ce țin minte e că eram toți adunați în jurul televizorului, se vorbea despre focuri de armă și cădeau oameni prin piețe. Eram confuză pentru că nu înțelegeam de ce plânge mama, doar ea îmi spusese că tot ce se întâmplă în filme nu e adevărat. Și apoi țin minte că am auzit la TV ceva de genul ”Jos Dictatorul”, îl împușcă pe dictator, bunicul replicând și el pe sub mustăți: ”Să-l împuște, ministerul mă-sii de dictator!” și atât mi-a trebuit. Alergam ca apucata și strigam DIC-TA-TO-RUL și eram în culmea bucuriei că nimeni nu zicea că nu e voie să fac asta.

Nu m-am simțit lipsită de libertate în puținii mei ani de viață sub comunism ci doar confuză din cauza faptului că, pe de-o parte, sub nicio formă nu aveai voie să minți, dar pe de altă parte se insista foarte mult pe faptul că trebuia neapărat să minți cu privire la ce ai mâncat acasă, mai ales dacă era ceva cu carne, la fel cu privire la jucării, la ce se uitau cei mari la televizor și la cine a fost în vizită și ce s-a discutat.

Am însă mai multe amintiri cu perioada liberă de după și sincer, sunt așa de multe lucruri care nu mi-au plăcut dar n-aș vrea să vorbesc despre ele acum.

Ce e în fond libertatea pentru oameni ca mine? Mi-am trăit o bună parte din copilărie și adolescența într-un fel de junglă. Am crescut cu ”fac ce vreau, e democrație” asta însemnând de cele mai multe ori că poți face orice rău fără să pățești nimic. La televizor se înjurau mai rău ca pe stradă, tot din același motiv, era democrație și libertate.

S-a întâmplat însă să am preocupări puțin mai atipice și o curiozitate naturală față de concepte abstracte și filosofie încă din primul an de liceu. M-a interesat în perioada respectivă foarte mult, până la angoasă, înțelegerea unor concepte precum bine și rău, Dumnezeu, neant, libertate și altele. N-avea multe cărți acasă, dar am avut profesori binevoitori și niște biblioteci destul de decente – cu bibliotecarele era mai mare problema. Acela a fost timpul în care mi-am clădit, dărâmat și reclădit de câteva ori sistemul de valori. Țin bine minte că totul era alb sau negru în vremea aceea. Nu existau nuanțe, tot ce era nuanțat nu era suficient de pur sau suficient de bine înțeles.

Cu timpul, se pare că ne pierdem această abilitate de a vedea totul alb-negru. Sau mai degrabă căpătăm abilitatea de a vedea multicolor, depinde din ce perspectivă privești. Sistemul acela rigid de valori devine și el mai maleabil în unele puncte din cauză că, pe măsură ce trăiești, ajungi tot mai des în contradicție cu propriile judecăți de valoare. Afli inevitabil că, deși nici să-ți construiești un sistem nu e simplu, să trăiești secundă de secundă în perfect acord cu el poate fi de-a dreptul imposibil. Ca atare ajustăm dezideratul: hai să avem cât mai puține secunde în care suntem în disonanță. Cât înseamnă asta? habar n-am, cât pot, atât înseamnă. Mai am eu timp de răspuns la asemenea întrebări?!

Libertatea e esența vieții noastre – e un bun suprem pentru care se merită să murim – nu noi, desigur, dar așa, omul, în general – oricine alege să facă asta. Ne vom aminti de acești eroi cu anumite ocazii și ne vom vedea mai departe de alegerile noastre complicate.

Dacă stăm să ne uităm bine, libertatea astea ne cam încurcă, ne pune în situații dificile, ne face să luăm decizii grele, pune pe noi o povară. Povara se numește responsabilitate. Da, pot pierde vremea aiurea pe net, probabil o să regret mai târziu în plan profesional. Pot alege să arunc banii pe o prostie, voi deconta iresponsabilitatea mai târziu. Pot alege să folosesc timpul în scopuri constructive – la primul burn-out o să regret că nu m-am relaxat mai mult, și așa mai departe.

Avem azi atât de multe alegeri de făcut cu privire la orice încât obosim de la atâta diversitate. A nu avea de ales a devenit un soi de utopie în lumea noastră. Ne dorim foarte mult o stare în care să nu mai fie nevoie să luăm decizii. Dăm bani pe vacanțe în locuri cât mai izolate și pe ședințe spirituale unde învățăm să ne deconectăm, să evadăm.

Tocmai în atituinea asta are cuibul riscul de a pierde libertatea. Generații de oameni obosiți de alegeri, obosiți de schimbări, obosiți de tranziție, caută refugiul acela ușor, eliberarea de povară, plasarea răspunderii în altă parte. Costurile acestei delegări de responsabilitate? încep să devină și ele cât mai diverse.

Azi, riscul de a aluneca sub o dictatură, în sensul clasic al cuvântului, pare destul de mic în lumea civilizată. Involuntar însă, ne restrângem singuri opțiunile cu privire la tot felul de lucruri, luând de obicei ce e mai comod, nu neapărat ce ar fi mai bun.

Se vede cel mai bine în polarizarea lumii noastre, în atitudinea aceea de adolescent care vrea să îndese lumea sub un singur concept mult prea mic. Tradiționalism vs progresism, stânga vs dreapta, tineri vs bătrâni, vegan vs non-vegan, nou vs vechi.

Deși la nivel declarativ toți apreciem dreptul la liberă exprimare, libertatea religioasă, libera circulație și tot soiul de alte libertăți, vedem cu ochi foarte critici libertățile celor diferiți de noi. Asta se reflectă foarte bine și în sistemul nostru politic și în demonizarea sistematică a unei tabere sau a alteia.

Suntem de acord cu un sistem democratic bazat pe vor și considerăm suverană voința poporului dar vedem clar că de fapt nu e chiar așa, că majoritatea acaparează puterea în așa fel încât sufocă orice nu e ca ea. E spre impozibil să duci o viață normană ca pesedist într-un județ penelist sau invers. Dacă ai votat orice în afară de usrplus vrei regresie, nu vrei binele țării, dacă ești pensionar trebuie să taci pentru că ăia tineri lucrează pentru tine, dacă înclini spre tradiționalism ești neapărat intolerant și așa mai departe.

De ce ne dorim mai degrabă să dispară un partid care nu ne place decât să avem legi bune care să nu permită abuzurile, indiferent de numele partidului care deține puterea? De ce și mai ales ce anume ne dă dreptul să fim atât de categorici cu privire la sistemul de valori al altora?

Vedem azi tensiuni tot mai dese și mai mari în singurul partid cu adevărat nou de după revoluție. Soluția la multitudinea de voci din acest partid – cel puțin după ultimele declarații ale liderului – e mai puțină libertate. Să fie consens cu orice preț.

La 30 de ani de la Revoluție, Președintele țării a ținut un discurs la Timișoara, locul în care a debutat revoluția, și a ales să nu facă nici măcar o vagă mențiune la comunitatea maghiară – cea care, dacă avem un dram de respect față de adevăr, a aprins scânteia despre care vorbea el acolo. De ce a făcut asta? pentru că diversitatea nu-i ceva ușor gestionabil. Să fim cu toții la fel, să ne numim generic români, fără particularități, fără nuanțe – așa e cel mai ușor pentru el să fie președintele tuturor.

Desigur, la fel se întâmplă și în lumea largă, nu doar la noi în ogradă, tocmai de-asta, dacă undeva, în adâncul minții noastre mai intuim importanța libertății, ar fi bine să fim ceva mai sceptici cu privire la pornirile noastre adolescentine de a uniformiza lumea. Să opunem rezistență marilor puteri care, prin natura lor acționează astfel, nu să le ajutăm să-și obțină scopul.

Esența libertății este alegerea. Alegerea continuă, de la lucruri foarte mărunte până la decizii majore și sisteme de valori. Libertatea îmi permite mie alegeri dar permite și tuturor celor din jurul meu. Libertatea mea nu există izolat de libertatea celorlalți.

Cum ar arăta o lume condusă de politicieni cu care absolut toată lumea e de acord?

Cum ar arăta viața noastră cu un sistem de valori la care aderă absolut toată lumea?

Cum ar fi dacă am avea toți aceeași melodie preferată? Dar dacă am bea toți aceeași băutură la petreceri sau dacă ne-am îmbrăca toți la fel?

Suntem, după 30 de ani, o nație foarte tânără și neantrenată în activitatea aceasta tumultoasă de a alege. Fie că învățăm să ne-o facem plăcută, renunțăm la ea, sau continuăm să ne plângem, e și asta o alegere.

Catastrofă

Am achiziționat recent ”Rugăciune pentru Cernobîl”, o carte absolut fabuloasă a Svetlanei Aleksievici.

E o istorie a evenimentelor nu din perspectivă științifică sau cronologică ci din perspectiva intimă a supraviețuitorilor. E despre dramele, bucuriile și speranțele lor, despre modul în care viața și moartea s-au schimbat definitiv, despre credințe și alegeri.

E o carte despre eroism și indiferență, despre cum cele două, paradoxal, merg împreună, despre comunism, despre libertate și despre dragoste .

Așa cum specifică încă de la început autoarea, e o carte, nu despre Cernobîl ci despre lumea Cernobîlului, o colecție de gânduri, sentimente și emoții, o istorie a sufletelor în care se oglindește distorsionat, catastrofa.

Intervenția autoarei pe parcursul cărții e minimă, capitolele sunt mărturii ale oamenilor: țărani simpli, oameni fără școală, muncitori, militari, vânători, intelectuali, tot soiul de oameni. O parte dintre ei aveau încă prea vie amintirea războiului și Cernobîl a fost doar o revenire la starea de asediu.

Au fost oameni care au trecut prin schimbări sociale profunde. Au trecut de la țarism la socialism, au trecut prin războaie cu tot ce înseamnă ele, au asistat la căderea Uniunii Sovietice. În plus, au dus un război de neimaginat cu un dușman invizibil – radiația – iar apoi au văzut răsărind capitalismul. Toate acestea au încăput într-o viață de om.

E foarte interesant cum locul acela e descris ca fiind absolut minunat de către toată lumea, ca un rai pierdut pentru totdeauna. Mulți au fost evacuați, o parte s-au încăpățînat să rămîna, o parte s-au refugiat acolo fugind de alte persecuții.

În carte apar mărturiile unei persoane din Tadjikistan, acolo era război și rușii erau persecutați. Casa lor nu mai era acasă, ei erau ”sovietici” doar că Uniunea Sovietică nu mai exista, țara lor nu mai exista. S-au refugiat la Cernobîl, trăiau izolați printe animale sălbatice și radiații. Nu se temeau de radiații ci de oameni, de răul pe care îl fac oamenii.

Pe lângă drama umană, mărturiile spun multe despre animalele rămase în urmă, despre câini și pisici, vaci și cai.

Sentimentul care răzbate foarte puternic e cel de nesiguranță și profundă neînțelegere a evenimentelor. Deși mulți asociau explozia cu războiul, nu înțelegeau deloc natura dușmanului: nu se vedea nimic, totul era în floare, totul era ca înainte doar că brusc au dispărut albinele și râmele iar păsările erau cam dezorientate. Dar era frumos și senin, nu bombarda nimeni iar ei erau evacuați și nu aveau voie să ia cu ei mai nimic.

De vină era atomul, acea particulă invizibilă care a schimbat radical viața și moartea a milioane de oameni din vecinătatea centralei.

Un amestec de închisoare și grădiniță, uite, ăsta e socialismul. Socialismul sovietic

Ce-și doresc supraviețuitorii? O parte ar vrea să se reîntoarcă la lumea lor de dianinte de tragedie. O parte ar proceda diferit, s-ar gândi mai bine, s-ar proteja mai mult. Iar alții își doresc doar o ”moarte normală”.

Este, cu siguranță, o carte care merită citită pe îndelete. Când o tragedie impactează un număr foarte mare de oameni, o numim catastrofă, ceva ce mintea noastră nu poate pricepe și sufletul refuză să simtă pentru că e prea mult. Există și studii care arată că începem să procesăm numere și statistici, nu drama în sine. Drama, la așa scară, devine de neconceput pentru mintea noastră.

Dar catastrofele sunt o colecție de drame individuale, pe acestea le putem înțelege și procesa și putem obține o mai bună înțelegere a evenimentelor.

Când te gândești la Cernobîl, revii aici, în acest punct: cine suntem noi? Ce-am înțeles despre noi? Despre lumea noastră?

PS: știu că a fost foarte mare vâlvă cu serialul inspirat de această carte. Eu nu mă uit la seriale așa că nu-mi pot da cu părerea asupra lui. Prefer cărțile pentru că îmi dau libertatea să-mi imaginezi singură personajele și scenele descrise.

Uitare

Ești cam obosită, te doare foarte rău capul și nu îți găsești locul. Te învârți prin curte, îți faci de lucru sperând că o să treacă. Nu trece. Ieși pe drum, vorbești puțin cu vecinii, le spui ce te doare. Fiecare îți recomandă un leac, unii n-au timp de tine, au treburile lor, îți zic să iei o pastilă și să te bagi în pat, să te odihnești.

Te gândești că e o idee bună. Toți avem dureri de cap, nu moare nimeni din asta, te bagi în pat și până dimineață va trece.

Dimineața, la tine nu se aprinde lumina. Nu te-ai dus nici la magazin după pâine. Eh, cine știe ce treabă ai. Nici seara nu se aprinde lumina. Fiică-ta nu te sună că nu vorbiți chiar în fiecare zi, te-a sunat alatăieri, era totul în regulă.

Tot nu se aprinde lumina. O fi plecată la fiică-sa? Dar chiar așa, să nu zică nimic? Cine hrănește motănelul cel mic? mă duc să văd, zice soră-ta.

Tu stai nemișcată, ea se sperie, sună salvarea, tu încerci să-i spui că ești bine dar abia reușești să pronunți ceva. Tu crezi că ești bine, ai dormit, poate, puțin cam mult.

La spital îți pun perfuzii, te bagă direct la terapie intensivă, abia reușesc să ajung la tine. Zici că ești bine, puțin confuză și fără vlagă.

Cam așa trece printr-un AVC un vârstnic care locuiește singur, undeva prin vreo localitate uitată, unde salvarea vine foarte greu și e cale lungă până la primul spital dotat cu tomograf funcțional.

Ce urmează după, e o luptă surdă pe care o duce atât bolnavul cât și familia, dacă are norocul să aibă pe cineva alături, cu boala și cu formalitățile statului.

Urmează haosul, nu știi cum să te comporți și ce să faci. După câteva zile îi dau drumul din spital și dacă n-ai noroc, habar nu ai ce te așteaptă, nu-ți spune nimeni. Afli de pe net că trebuie să facă recuperare, tot de e net afli că șansa să facă alte accidente mai mici e foarte mare – aha! de-asta ieri era bine și uite, azi trebuie să îi dăm apă cu seringa, picătură cu picătură, că nu mai știe să înghită.

Apoi constați că pur și simplu, nu ești pregătit pentru boala asta. Nimeni nu se angajează să aibă în grijă un astfel de bolnav, nici neamuri nici prieteni nici cineva plătit care să stea acolo cu bolnavul. Tu nu poți renunța la job ca să te dedici îngrijirii, că apoi din ce trăiți? Ce să faci? cu inima țăndări, cauți un azil. E una dintre cele mai dureroase decizii pe care trebuie să le iei.

Te consolezi singur că e mai bine acolo, e cineva aproape, o spală, îi dă mâncare și pastilele și au și un medic. Dar afli repede că, indiferent că e la stat sau la privat, indiferent că plătești o grămadă de bani, oamenii care nu mai au capacitatea să își spună măcar nevoile sunt vai de capul lor.

Multe centre pot fi foarte OK pentru oameni care au încă discernământ. Strigă după infirmieră în caz de ceva, pot spune aparținătorului cum e de fapt acolo. Ceilalți nu pot. Ceilalți sunt exclusiv la mila unui personal, de cele mai multe ori, profund nepregătit pentru astfel de cazuri.

Personalul ar trebui să aibă proceduri clare după care să lucreze cu ei: să le dea la intervale regulate de timp apă, să le schimbe poziția ca să nu facă escare, să facă un minim de exerciții de mobilitate, să nu-i creadă pe cuvânt când zic că nu le e foame sau sete, să le dea mâncare în funcție de regim și câte altele.

Dar nu au. Majoritatea centrelor private, chiar dacă primesc astfel de bolnavi, nu fac mai mult decât să le dea mâncare, pastile și să îi schimbe. Nu au personal, nu găsesc, nu-i un job ușor. Într-o țară părăsită, câți oameni cu suflet mai poți să găsești? De ce să ștergi la fund un bătrân senil aici pe mai nimic, când poți face asta în Italia sau Franța? mai pui un ban de-o parte, poate ajungi și tu așa și o să ai nevoie.

În centrele de stat procedurile există cât de cât, au personal calificat doar că subdimensionat iar lipsa de interes față de astfel de oameni e maximă. Pe mama am scos-o dintr-un astfel de centru după o lună, subnutrită și cu iritații foarte urâte de la igiena precară.

Unii sunt mai norocoși, cum e și cazul meu. Mama nu are alte boli grave și are o atitudine foarte pozitivă, o îndrăgește imediat toată lumea pentru că ”e cuminte, ascultă, nu se vaită niciodată”.

Dar ea nu mai poate face absolut nimic singură. Nu știe că îi este sete sau foame, nu mai are control aproape deloc asupra picioarelor, nu mai vede aproape deloc, nu știe să spună dacă o nemulțumește ceva. Uneori încearcă să povestească dar nu-și mai amintește cuvinte și atunci se închide și nu mai zice nimic.

Însă unele lucruri nu s-au schimbat. Răspunde în felul ei caracteristic chiar dacă contextul ei, de foarte multe ori e complet out of this world, uneori suspectez că îi dau ceva pastile de umor, că nu era așa glumeață cât a fost sănătoasă.

Are acceași atitudine curajoasă: nu trebuie să îți fie frică, nu trebuie să te plângi, ”ei, și dacă te jelești rezolvi ceva?” și cel mai important, are aceeași dragoste de transmis când mă strânge de mână sau îmi face loc lângă ea să stau comod, să mă odihnesc.

Scriu aceste rânduri acum și mă încearcă reproșul că n-am apucat să caut o agendă drăguță și un pix pentru doamna Didina, colega ei de cameră. Mâine mă duc pe la ele și așa am promis că duc foaie și pix. Doamnei îi este foarte frică de moarte și mi-a cerut să-i aduc ceva pe care să scrie adresa de acasă, ca să știm măcar unde să o ducem când moare. Uneori plânge și nu știu ce să-i zic. O țin de mână și respir cu ea, inspirăm pe nas, expirăm pe gură, și se mai liniștește.

Pe la doamna Didina nu prea vine nimeni, fiica ei stă departe și vine rar. De fiecare dată îi dau o banană pe care nu vrea să o ia că nu are bani să o plătească. De fiecare dată o mint că am un caiet în care îmi notez și îmi plătește fiica ei când vine, așa că poate lua liniștită.

Azi e un an de la accidentul vascular al mamei. Azi a apărut un articol despre demență de la o redacție pe care o susțin și am aflat că începem să avem centre și oameni pregătiți pentru povara asta.

Azi e mai bine decât anul trecut, cu asta trebuie să rămâneți.

Vote

VOT

Abia s-a încheiat turul I al alegerilor prezidențiale, rezultatele sunt și bune și rele așa că ce motiv mai bun de atât pentru a alege cuvântul care să deschidă oficial acest blog neoficial?

Ce este votul?

În contextul dat, știe toată lumea ce este acela un vot, chiar și cei care nu vor să mai audă de el, dar pentru claritate, aceasta ar fi definiția : ”Exprimare a opiniei cetățenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanților lor în organele de conducere ”

Pe lângă definiția de dicționar, mai avem și Art. 36 din Constituție care ne spune că:

Ce obsevăm noi aici? Că restricțiile sunt foarte puține și că marea majoritate a oamenilor cu vârsta peste 18 ani își pot exprima acest drept.

Chiar și pesediștii? DA, chiar și ei, după cum bine vedem de fiecare dată

Chiar și cei care nu știu nimic despre politică? DA, și ei

Chiar și cei care nu știu deloc să scrie sau să citească? DA, chiar și ei

Dar corupții și criminalii? Da, și ei, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu s-a dispus altfel

Despre cât de bine e sau nu că toată lumea poate vota există discuții ample și vechi de când e lumea. De-a lungul timpului dreptul la vot s-a modificat considerabil. Criteriile de departajare au fost multiple: avere, sex, nivelul de educație.

Niște referințe din istoria noastră aici: https://www.scena9.ro/article/votul-femeilor-in-romania-cronica-unei-lupte

și aici:

https://adevarul.ro/cultura/istorie/primele-alegeri-baza-votului-universal-istoria-romaniei-paginile-unui-ziar-opozitie-1_58d7c63c5ab6550cb8b1940a/index.html

La noi în țară, comunismul a permis tuturor să voteze și să fie votați: ”Toți cetățenii, fără deosebire de sex, naționalitate, rasa, religie, grad de cultura, profesiune, inclusiv militarii, magistrații și funcționarii publici, au dreptul sa aleagă și să fie aleși în toate organele Statului.” se menționează în Constituția din 1948. Vedeți? a fost și mai rău.

Pentru că trăim în democrație (un cuvânt pe lista de To Do), respectăm drepturile tuturor cetățenilor, prin urmare și dreptul la vot. Orice om e liber să aleagă după cum crede el de cuviință și nimeni nu trebuie tras la răspundere pentru alegerea sa, de-aia se numește și vot liber.

Deci nici pesediștii? Nu, nici ei, e dreptul lor

Exită vot greșit? Păi poate fi, în condițiile în care ai pus din greșeală ștampila în altă parte. Dar nimeni, în afară de tine nu prea are dreptul să te tragă la răspundere pentru votul tău.

E ca la piață, statul organizează taraba, validează actele comercianților și tu te duci și alegi ce îți place. Dacă un vânzător te amenință cu apocalipsa în caz că nu cumperi de la el, îl reclami la poliție, nu stai să te facă în toate felurile. Glumesc, vînzătorii nu sunt atât de nebuni, spre deosebire de candidați.

Dar în principiu, dacă statul le-a permis să candideze, înseamnă că pot fi aleși. Că e bine sau rău să alegi unul sau altul, asta este o altă discuție.

Ar trebui să ne înțelegem prima dată asupra noțiunilor de bine și rău și doar asta, probabil, ne-ar putea ocupa toată viața. Esențial e să nu-i scoți ochii celuilalt în lipsa acestei înțelegeri inițiale pentru că probabilitatea să vă înjurați de lucruri complet diferite e foarte mare și nu duce niciunde, chiar dacă pare amuzant și cool.

Dar dacă nu votez? Dacă nu votezi nu contezi, vorba aia. Exprimarea votului nu e obligatorie la noi în țară, dar ca orice altă acțiune sau inacțiune, are un preț. N-o să ai poză cool în ziua aia, n-o să ai emoțiile și patima acelei zile și, pe termen lung, s-ar putea să ai și mustrări de conștiință, mai ales când iese răul cel mai mare în locul celui mic. Ocazional o să și suferi foarte tare din cauza acelui rău și n-o să fi niciodată convins pe deplin că într-adevăr, chiar nu aveai de ales.

E OK să-i spui altuia ce să voteze? Atâta timp cât nu-l obligi și el se angajează într-un dialog cu tine, da. Dar alegerea îi aparține exclusiv.

E OK că alții votează cu altcineva decât mine? E chiar perfect așa, altfel am fi într-un regim totalitar și n-ai mai citi acum chestia asta.

E OK să dezbatem pe seama opțiunilor de vot? e chiar recomandat, cu mențiunea că dezbaterea trebuie să respecte regulile de bun simț enunțate mai sus.

Concluzia: hai să ne vedem de voturile noastre și să respectăm opțiunile celorlați. Cu dialog rațional și cu bună intenție putem schimba multe aspecte care nu ne plac. Cu ură doar le amplificăm.

Ce facem aici?

Luăm un cuvânt în ton cu atmosfera zilei, îl căutăm de sensuri și ne dăm cu părerea semi-serios despre el.

De ce?

  • E un soi de terapie personală.
  • Rostim, scriem, citim sau ascultăm mii de cuvinte zilnic, rareori ne luăm timpul necesar să le analizăm