În cea mai lungă noapte semințele încolțesc pentru un viitor neștiut. Dacă n-o fi nevoie de rădăcini? Mi-or trebui frunze? Mi-ar sta mai bine cu spini? Pentru ce să cresc? Oare ce-o să se întâmple cu mine? Și dacă e frig? Și dacă nu e nimeni?
Vezi? Ce noroc că semințele nu se întreabă! Ele doar cresc. Ca o promisiune că soarele e undeva, nevăzut. Că nimic nu e veșnic. Că ziua crește. Că sufletul crește ș-atunci când moare puțin. Că moartea nu e decât hrană pentru tot ce e viu.
În cea mai lungă noapte mi-am văzut soarta oglindită în ochii unui străin. Și m-am temut, și-am vrut să fug. Și n-am putut. În iad nu e cum credeți. E ger cumplit. Îți crapă venele și din ele nu curge nici măcar o picătură de sânge! Se face așa, un cristal rozaliu, ș-apoi altul și altul. Și-am privit îndelung lumina aceea difuză din propriile-mi vene Și-am înțeles: purtau în ele focul. Am înțeles. Să las să fie să doară să crape să crească să cadă să zboare.
I’ll start with the conclusion: the disagreeable things we see today in our social, political, and even professional lives, come from weak leadership. And I’ll try to explain what that means.
Throughout History
Leaders built empires, waged wars, reshaped nations, and rebuilt societies after a collapse. The constant in all this was the change itself. Life is changing to preserve itself. In this setup, a powerful leader is someone capable of both driving and navigating the change. Navigating it – as understanding where things are heading, what was and was not under their control, and driving it- by exploiting and mastering what was under their control.
Great leaders always have a goal in mind. Whether it was conquering new land or elevating the daily lives of citizens through education and comfort, they held the big picture in mind and were able, through force or persuasion, to spread that vision until the people adopted it as if it were their own.
This worked out quite well over time, even in the second half of the last century, when the main goal was to rebuild our countries after the war and reshape world treaties and security.
Empty Goals and Hypersimplification
But then, things started to shift across the Western countries. After decades of peace and rising living standards, what meaningful goals were still out there to be set? What remains to be solved?
And so, we entered an age of solutions to non-existent problems. Leadership began to amplify minor or marginal issues and convert them into first-world problems. Diversity and all the debates around gender are a good example.
Today we live in a globalized world. Through social media, every problem is now a global problem. Of course, globalization brings its own genuine challenges: cultural identity, belonging to a common set of values, wealth distribution—not only within borders, but globally—climatic changes, security, and so on.
But these problems are extremely complex. Economics, too, has become extremely complex. Faced with this complexity, on one hand, and the new media pressure for fast reactions, on the other, leadership discovered that they could much more easily get our support through hypersimplification than by arguments and complex explanations.
That’s the main reason why, for some decades now, the main topics rolled out by our world leaders are just slogans: climate change, the fight against terrorism, world peace, diversity, and inclusion of diversity. We must be either for or against them. We are never encouraged to slow down and analyze what they truly mean or what consequences different approaches might have on our own lives.
Politicians recycle these topics endlessly, shifting energies and money as suited. They rarely offer a root-cause analysis of the problems they pretend to solve, or something close to a scientific approach. It’s just rhetoric. And it works so well! People are so keen to join these false disputes, they could spend a lifetime arguing with “the enemy”.
It’s Diversion, Not Diversity
To give you an example close to us, in Romania, people living in deep poverty – those without enough money for a visit to the dentist, those unable to plan their lives for one week ahead, are asking politicians to ban migration and LGBTQ rights, although these are marginal issues in our society. At the same time, they never ask the same politicians the real question: “Why are we so poor?!” The truth is, our politicians don’t know the answer, nor can they solve the poverty problem. But they figured out a way of not even having to talk about it anymore. Look, it’s the migrants stealing your wealth, it’s the gays threatening your traditions.
Today, gaining high office is not a consequence of one’s ability to solve complex problems, but an ability to gain support by diverting attention away from the problem. Of course, some may argue that it was always like that; rhetoric played an important role all the time. And it did! Most of the time, rhetorical skills made the difference. But it used to be just a differentiator between candidates and not the only skill available.
Nowadays, it’s not even rhetoric that matters, but some gray networks of interests with enough funds to manipulate public opinion. Propaganda wins the elections nowadays, not charisma or skills. We can see that with every set of public elections. Well, not exactly during the elections, we always see it after…
The new leaders, focused more on engineering public opinion than on setting and pursuing goals, often lack fundamental knowledge about what they lead: a country, a state, an institution, or even a company. They make decisions without understanding the consequences. And that’s why they need a whole bunch of other people to work hard to cover it, or sort it out somehow – it’s what we call a “fat administration“.
Professional Field
I see the same trend in the private sector. When it comes to corporations, I still think the “Peter Principle” (a satire at the time it was written), is still the most accurate book on leadership and not a satire at all.
If we consider professional life, we often see people in leadership positions who should not be there. This is not just envy or resentment, it’s a reality. Ask anyone with over 5 years of experience in any field and you’ll find out they endured poor leadership at least once in their career. I came across a horrific survey stating 71% of American workers had to deal with bad management. That’s just insane!
And now think that most of the corporations are American; they are setting the tone in this global game. This means even if you are located in another part of the globe, under a different layer of management, that sad reality, if true, would still have an impact on your own development.
As a manager, I think one of the biggest responsibilities is to promote someone. Yes, we can say it out loud: promotions often happen for questionable reasons. Someone is nice, has been around long enough, knows the right people, or simply has seniority. Sometimes performance comes last. Sometimes values are shady. Even when you fight for meritocracy, you may still end up promoting unprepared people—because, compared to those already promoted, they look better. You lower the standards just to correct the imbalance, and this might be equally wrong in the long run.
The Real Struggle
So, is it better to go with the flow, stay mainstream, or insist on doing what’s right, even when it’s not easy? You’re not making many friends with the second option, I have to tell you.
I had the same questions as a child. In primary school, in our small village, grades were mostly good if you were from a “good family”. If not, you had to work. And I had to work hard.
I remember complaining to my mother about it, about life not being fair. I tried to persuade her that it would be ok for me to cheat, that it would be easier to get the grades, and that it would also be fair, since others were cheating as well, “by birth”. But she never gave in, not even a little. She insisted that I do what was right, no matter how hard or unfair it seemed. That being honest and trustworthy was more important than a grade.
As a child, I thought she was cruel, that she did not love me or protect me. Of course, I do not think that now. Looking back, especially when I have to make decisions that affect others, I realize my mother’s love was the hardest kind: to watch someone struggle and insist they should continue, because that’s simply the right thing they should do. Not fixing it, not making it easier, just witnessing that discomfort while having the bigger goal in mind.
But life is changing. My generation is not at all like my mother. We took the easy way. We transformed struggle into entitlement. We’ve converted weaknesses into “features“. We taught ourselves that everyone has the right to be whatever they want, regardless of whether they are capable. Out of love, but also out of fear, we are shielding the children from any discomfort, telling them they deserve love and appreciation no matter how they behave. To spare them the painful struggles that made humanity progress, we lowered the standards so that everyone could reach them.
Needless to say, this is not a solution. This is in fact the seed of a far greater problem, one that could ultimately collapse our civilization.
Core Values
The more I think through it the more I realize it all comes down to values. Leadership books talk a lot about values, yet, in practice, values are the most neglected component when evaluating performance.
You may have a brilliant strategy, and it might work very well for a while, but without a solid foundation on values, it will collapse at some point.
But sticking to these values is not easy! That is why moral dilemmas exist, because personal responsibility is so hard. It is supposed to be hard. There is no shortcut.
Truth. Honesty. Trustworthiness. Responsibility. Compassion. Respect. Autonomy. Cooperation. These are the values worth seeking in any kind of leadership—political, military, social, or professional.
Today, we can sense a deep, but almost unconscious need for values. We see the rise of “sovereigntism” and “extreme conservatism” or any other “-ism“. Many fear them as threats to freedom. But life has its own ways of preserving itself. I believe this wave reflects this deeper need: a return to core values. I am not saying the outcome of these movements will be the recovery of those values—because it may well be the opposite, at least for a while. But this might be a necessary, and yes, a potentially painful step in the process.
To summarize: a strong leader must have a vision, and a strategy to make that vision real. The foundation of any strategy must be values.
Without vision, no strategy is possible. Without values, no strategy will last. And this is what we see around us today: the collapse of the world as we know it, and no clear vision of the future.
AI should be about the people!
A leader’s first concern should be the people. That is why we distinguish between managers and leaders. A manager looks after the best interests of the organization—company, state, or country. A leader cares for people. Not by lowering standards to comfort them, but by lifting them to meet those standards. Too often we forget that these roles—manager, mayor, deputy, president—are also leadership roles. And more than that, they are serving roles. They are not meant for personal gain but for the collective good. (It might sound like Marx but it’s not! – it goes more towards the idea of servant leadership – a modern concept with ancient roots).
As for the idea of change, let’s consider AI, because I think it can highlight how change concerns various leadership levels. AI is growing more powerful every day, fueling companies and transforming industries. It is fascinating and scary.
As a good manager, you want to adopt it, to increase efficiency and productivity. Who doesn’t want that?! But as a leader, you want your people to master and even build these tools. You want to see them using AI and not the other way around, right?!
As a ruler of a country, or state, or city, you want to make use of it, to stay on top, to keep up with reality. But as a leader, you also want to make sure citizens can still live decently, find jobs, afford a living, and not be reduced to slaves of these machines and of their owners.
As a teacher, you want your students to explore it but still be able to delimit themselves from it and think with their own minds.
And to achieve all this it means that on various layers of our existence, those in charge should have a vision, a strategy, and a strong trust in human values. They should deeply care for people, and as a result, people will follow.
In turn, what we often see is a lot of emphasis on efficiency and cost reduction, and almost nothing about the people’s best interests. Are we serving our people by winning this race? Are we serving our people by entering this race?
A Moral Crisis
I believe those who say that today’s crisis is a moral one are right. That’s probably also the hardest one we’ve faced. And unless we rediscover the courage to put values above convenience, this crisis could become humanity’s suicide.
We can start with as little as “doing what we said we would do” in every circumstance of our lives, and ask the same from others. What do you think? Can I count on you?
De câte ori n-am auzit “aleg să fiu fericită”, “aleg să fiu recunoscătoare”? Întotdeauna mi s-a părut intrigant dar am trecut, în general, mai departe. Până azi. Azi am dat peste un text de genul ăsta și mi-a venit instant răspunsul: “alegi pe mă-ta!”. Pentru că la fel cum ai ales-o pe ea, la fel poți alege ce să simți.
Da, știu, unii zic că ne-am ales noi mamele și am ales noi să ne naștem. O fi, de unde aș putea ști eu că nu?! dar oricum, cine a ales atunci nu e identic cu cine trăiește aici și acum. Nici măcar amintirile nu ne leagă. Și chiar dacă o fi vina mea că am uitat, asta e situația.
Toți avem nevoie de povești pe care să ni le spunem ca să o ducem de azi pe mâine. E bine, ele chiar funcționează, măcar o vreme. Dar sunt contexte în viața omului când nimic nu mai are sens și nimic nu mai e “alegere” sau în controlul său. Asta cred că e modalitatea vieții de a ne aminti cine e șeful aici.
Dacă crezi cu tărie că tu alegi să fii fericit, poate că nu ți-a scăzut niciodată vitamina D sub pragul critic, sau cine știe ce altă substanță esențială de care n-ai auzit niciodată îți lipsește sau îți prisosește. Poate o situație te-a dezechilibrat și te-ai “otrăvit” încercând să o îndrepți. Poate o relație sau un job, poate mai multe împreună.
Poate e meritul tău dacă n-ai pățit niciodată, poate o întâmplare. Poate ai pățit și ai reușit să te redresezi, și de-aia crezi că oricine poate. Dar cert e că, uneori, un mic dezechilibru e destul ca să nu mai ai nicio alegere, nici măcar atunci când știi exact ce ar trebui să faci.
Ar trebui să faci sport, să îți reglezi somnul, să ai grijă de tine, să nu te stresezi…spune-i asta unuia aflat în starea aia, să vezi cum se liniștește. Glumesc, nu-i spune niciodată asta! Dacă poți, ia-l de mână și scoate-l la plimbare, du-l la sport, bagă-l în pat, leagănă-l să adoarmă, dar nu-i zice ce ar trebui să facă. Că știe, dar nu poate.
Și când ajungi acolo, pe panta aia, vine drumul lung al soluțiilor cerute și necerute. Unii zic că nu ești credincios, de-aia pățești. Alții – că nu ești destul de spiritual ca să vezi calea cea dreaptă. Sau ești căpos și nu vrei să ieși din starea de rahat în care te afli. Că nu vrei să faci nimic să schimbi situația, că nu ești deloc optimist. Că fumezi/bei/pierzi nopțile, că mănânci rău. Că traume nevindecate și uleiuri esențiale. Și câte și mai câte.
La medic faci tone de analize, poate-poate găsești ce lipsește. Încerci tratamente, faci și tu ce poți. Încerci să te resemnezi, să îți zici că nu ai înnebunit, o să treacă. Și nu trece, cel puțin nu încă. Apoi începi să crezi că ești stricat: doar tu nu vezi, doar tu nu poți, restul cum pot?! Și obosești și devine tot mai dificil să ieși de acolo fără ajutor.
Trăiesc treaba asta pe pielea mea și cu ocazia asta înțeleg mai bine câtă aroganță e în spatele acestor “alegeri”. Câtă importanță ne dăm crezând că noi decidem, știm, putem, avem control.
Nu avem absolut nimic. Viața noastră întreagă atârnă de un fir așa de subțire și pendulează pe o traiectorie pe care nu o controlăm aproape deloc. Și nu contează câte ai, câte faci, câte nu faci, cât te rogi, cât alergi, cât înveți, cum te cheamă.
E așa cum e. E greu. Nu e corect sau incorect, nu e pe merit. Probabil că e doar chimie: o rețetă pe care universul o prepară și o menține cu succes de cele mai multe ori. Uneori, însă, se mai strică cântarul. Și după ce s-au greșit cantitățile e tot mai dificil să aduci soluția la concentrația optimă. Adaugi ceva, se strică altceva.
Dar soarele tot răsare în fiecare zi și viața își vede de treabă ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Pentru că în imensitatea vieții chiar nimic nu s-a întâmplat.
M-am trezit dimineață și mi-am udat repede plantele, înainte ca soarele să devină prea puternic. Apoi am adunat niște salată verde, varză kale, niște vârfuri de lobodă sălbatică , pătrunjel, o frunză de busuioc, niște frunze de ceapă, și cu un avocado pe care l-am avut în frigider, niște măsline și un strop de oțet balsamic, am încropit o salată fabuloasă pe care am savurat-o în tihnă, alături de motanul Tobi. E minunat să poți consuma legume cu adevărat proaspete, crescute natural chiar de mâna ta. Voi cum v-ați început ziua?
Cam așa ar suna scriptul unui story, dacă aș fi o influensăriță. Dar nu sunt. Din fericire, nu trebuie să mă vedeți în pijamale, cocoșată, cu ochii bulbucați de somn și țigara în gură, cotrobăind prin ghivece.
Însă azi chiar m-am trezit, am udat plantele, am adunat niște frunze și am savurat o salată împreună cu Tobi. Și m-am gândit toată ziua la salata aceea, la cât a fost de bună și la ce minune e să o vezi crescând.
Aș recomanda oricui să crească plante, că sunt așa de multe lucruri de învățat despre viață, doar privindu-le. E fascinant să vezi cum dintr-o sămânță firavă pe care abia o observi, răsare ceva și crește. Și cum, pe măsură ce crește, pământul nu se împuținează! Ce vrăjitorie e asta, să crești și să nu scadă din altă parte? Asta e super-puterea vieții.
Pământul ne dă atât de multe, și îi lăsăm tot mai puțin înapoi. E interesant și procesul prin care plantele devin din nou, pământ. De exemplu, o plantă de roșii, în 4-5 luni ajunge foarte înaltă iar tulpina devine lemnoasă. Și durează mai bine de un an, poate doi, până când se descompune complet și redevine pământ.
Solul e extrem de important. De bogăția lui, care nu se vede cu ochiul liber, depinde bogăția și sănătatea tuturor ființelor vii.
Și solul sărăcește când perturbăm ciclul natural prin viața noastră modernă ultra-organizată. De exemplu, când îl lăsăm gol, în soare, se arde și devine sterp. Dar noi facem asta, de multe ori, pentru că vrem să fie curat. Buruienile interferează negativ cu standardele noastre de viață. Le smulgem și le ducem departe, poate chiar la gunoi. Resturile biodegradabile din gospodăriile noastre ajung în zone special amenajate, unde sunt procesate astfel încât să iasă tot ce mai e organic în ele. Că orice a fost vreodată viu, la un moment-dat se împute și ne deranjează. Apoi, când folosim solul industrial pentru producerea de hrană, nu avem răbdare să îi respectăm timpul de regenerare. Folosim substanțe de creștere accelerată care să stoarcă toți nutrienții și să îl transforme în deșert.
E o modă acum să căutăm produse bio. Dar realitatea este că devine tot mai complicat să crești produse bio din cauza sărăcirii solului, a schimbărilor drastice de temperatură și a dăunătorilor.
După capul meu prost, o legumă nu ar trebui catalogată drept bio sau ne-bio. În primul rând ar trebui să treacă niște teste pe care,de altfel, ar trebui să le treacă orice aliment: să nu fie toxică. Chiar și atunci când se folosesc produse chimice, plantele au o capacitate extraordinară de filtrare, motiv pentru care, legumele astfel obținute, de cele mai multe ori nu sunt toxice. Dar pe lângă asta, clasificarea și prețul legumelor ar trebui să fie pe baza nutrienților pe care îi conțin. Ca și mâncarea procesată, și legumele, în funcție de sol și de alți factori, pot fi lipsite de nutrienți. Și atunci, degeaba sunt bio.
Anumite carențe din sol se traduc automat în îmbolnăvirea plantei sau a rodului – devine evident că e o problemă acolo. De exemplu, lipsa de calciu va genera pete negre pe roșii și le vei arunca. Dar alte carențe nu sunt la fel de evidente.
Din lipsă de nutrienți plantele nu se dezvoltă armonios și nici legumele pe care le produc nu vor avea un aspect prea grozav. Dar ne-am obișnuit să zicem că e ok, dacă sunt bio e normal să fie mai amărâte, că n-au steroizi. Și da, e normal, ce nu e normal e să crezi că e bine pentru tine să mănânci legume lipsite de nutrienți.
Iar când îți crești tu legumele și, ca mine, mănânci o salată crescută cu mâna ta, satisfacția e și mai mare. Cu siguranță e cea mai bună salată din univers! Chiar e!
Dar asta nu înseamnă că e realmente sănătoasă – în realitate habar nu ai cât e de sănătoasă, că doar nu o duci la laborator. E complicat să știi, pentru fiecare specie în parte, ce nevoi are și în ce cantități, așa încât să poți tu suplini optim toate cele necesare. Nu suntem toți horticultori, cresterea plantelor la modul profesionist e o știință foarte complexă.
Omenirea cultivă hrană de atâta vreme pe încercate. Abia acum avem cu adevărat mijloace să măsurăm precis calitatea solului, a apei, să putem crea microclimate perfecte și să dozăm corespunzător toate substanțele necesare, la scară largă, în sere imense. Până nu de mult n-am avut asemenea posibilități, însă ritmul lent de producție a ajutat foarte mult la păstrarea calității hrănei.
Acum, după secole de experimente, solul a ajuns sărac. De aceea, uneori pot fi mai sănătoase produsele crescute artificial, în medii controlate, decât cele care îți cresc ție cum dă Domnu’, în ghiveci sau în grădina din cartier care, la bază, e un morman de balast.
Poate că pare o contradicție acest text care la început v-a zis să creșteți plante, iar acum v-a zis că nu-i sigur că vor fi și sănătoase. Dar nu e. Creșterea plantelor ne ajută să înțelegem un pic mai bine ciclurile vieții, echilibrul ei fragil, complexitatea și efortul necesar pentru a avea ce băga în gură, vrăjirea și desvrăjirea.
Și mai presus de atât, ne învăță lucruri esențiale despre grijă, lucruri pe care, ulterior, le putem aplica în alte domenii sociale, că nu suntem chiar așa de diferiți, noi oamenii, de plante.
Plantele cresc și cu și fără grija altora. Cu toată grija din lume, nu poți convinge o sămânță să germineze. Cu tot efortul tău de a elimina buruienile, ele tot se vor încăpățâna să crească, mai repede și mai viguros decât plantele pe care le îngrijești.
Există grijă sănătoasă și grijă ucigașă. Cred că majoritatea plantelor mor mai degrabă din exces de grijă decât din lipsa ei ori a condițiilor vitrege. Hai că îi pun niște îngrăşământ, că parcă n-a mai crescut de ieri. Stai că o mut în soare, poate se simte și mai bine. O mut într-un ghiveci mai mare. E cam palidă, deși am udat-o, hai că mai pun un pic. I-o fi frig, o pun lângă calorifer. O tund un pic. Înțelegeți ideea. Și la fel e și cu oamenii.
De aceea, o salată cumpărată e doar o salată, pe când, o salată crescută de tine e o lume întreagă.
There will be a scarcity of saints but an abundance of martyrs.” – Va fi o lipsă de sfinți, dar o abundență de martiri.
Am început prin martie, cred, să citesc o carte, citatul de mai sus face parte din introducere. Cartea se numește “The Revolt of the Public and the Crises of Authority in the New Millennium” și este scrisă de un autor american, pe nume Martin Gurri.
Cartea propune o perspectivă foarte interesantă asupra modului în care informația și modul în care ea se propagă în societate prin intermediul noilor tehnologii – ceea ce autorul numește “The Fifth Wave” – ne modelează percepția cu privire la situațiile și crizele politice din zilele noastre, despre pericolul care amenință democrația, așa cum o știm.
El pleacă de la premiza că informația este putere. În mod tradițional, înainte de apariția rețetelor sociale, știrile erau generate și controlate exclusiv de către conducători (numiți și elita). Adică un grup relativ restrâns de oameni decidea principalele teme de interes și putea controla destul de bine orice dezbatere, la fel cum putea controla și accesul publicului larg la anumite informații pe care elita nu era neapărat dispusă să le dea.
Odată cu apariția rețelelor sociale, “the public” – prin asta înțelegând grupuri mai mici sau mai mari de oameni interesați de un anumit subiect, au avut dintr-o dată acces la o modalitate mult mai bună și mai rapidă de a răspândi informația, de a se organiza și de a controla astfel clasa conducătoare. Autorul menționează în repetate rânduri că publicul nu trebuie confundat cu “the people” – cu poporul, acesta din urmă fiind doar un concept filosofic util în diversele teorii politice, dar nu ceva ce există realmente ca entitate fizică.
Și descrie multe din evenimentele lumii recente, de la protestele de tip Occupy, Primăvara Arabă, Antifa, Indignados din Spania, protestele din Grecia șamd, s-ar putea merge chiar mai recent spre BLM și altele, dar cartea e scrisă în 2014, deci vorbește de evenimentele de până la acea dată, iar în 2018 a mai adăugat un capitol despre Trump și Brexit.
Ce au în comun toate mișcările acestea, e faptul că cei care au participat la ele s-au organizat strict pe rețele, fără a beneficia de aparatul media tradițional, că erau preponderent din clasa de mijloc sau chiar bogată, cu educație și resurse, și că, ideologic, erau în esență mișcări Anti.
Aceste mișcări confruntau direct autoritatea guvernelor, doreau să le înlăture cu orice preț, dar fără a fi capabile să pună ceva în loc. Are o remarcă simpatică la un moment-dat, zice ceva de genul că acești revoltați vor latte fără lapte dar nu doar de la Starbucks ci chiar de la guvern.
The result is paralysis by distrust. The Border, it is already clear, can neutralize but not replace the Center. Networks can protest and overthrow, but never govern. Bureaucratic inertia confronts digital nihilism. The sum is zero.
Pe măsură ce descrie diverse evenimente, ridică niște probleme importante: relația dintre autoritate și legitimitate, rolul instituțiilor, dreptate socială, inegalități, viziune.
În orice caz, revolta publicului se încadrează la nihilism. La o dorință de a distruge chiar sistemul care îți face posibilă existența. În logica acestor proteste nu au existat niciodată soluții, au existat doar denunțuri: corupție, abuz, manipulare și tot așa.
În scurt timp, elita a devenit paralizată, pentru că ea își derivă legitimitatea din susținerea publicului. În același timp, publicul a devenit tot mai radical, cu cerințe tot mai imposibile , de tipul să salvăm TOATĂ lumea.
Și atunci, și politicul s-a adaptat. Și îl dă ca exemplu mai ales pe Obama (nu prea pare să îl simpatizeze) care, la rândul lui, a început să denunțe inegalitățile, dar fără să facă nimic concret pentru reducerea lor. Cu alte cuvinte, a repetat mantra preferată a publicului revoltat și cam atât. A fost o abordare de succes, a câștigat alegeri, dar a adâncit și mai mult prăpastia între public și elită.
În unele cazuri, tipul acesta de revoltă a publicului, prin nihilismul aferent, poate realmente distruge economia, societatea, democrația. Nu e greu să ne imaginăm cum publicul revoltat îl scotea pe Georescu președinte, în cazul în care autoritatea nu găsea forța necesară să intervină.
În aceste condiții, reacția imediată a elitei este să devină și mai închisă, și mai represivă, dintr-un instinct de autoconservare, dar autorul zice că nu asta e calea, o să vorbim și despre ea.
Authority is an expansion of author, which originally meant something like “initiator”—the active human element in an otherwise inert population.
Ce s-a întâmplat în ultimii ani e o tensiune tot mai mare între public și autorități. Tensiunea se adâncește, justificat sau nu, în principal datorită faptului că a dispărut încrederea.
Această capacitate fantastică de a răspândi informații include și răspândirea de conspirații sau de informații voit false. În acest vacarm informațional în care trăim, ne preocupă tot mai puțin faptele, și tot mai mult impresiile. Publicul reacționează exclusiv din sfera lui personală, dar fără a fi realmente pus în situația să se confrunte în persoană cu cineva : nu îmi place, îmi repună, mă deranjează – și din spațiul acesta, astfel dirijat de fluxul de știri, nu mai există dialog real. Vorba aia, din tastatură toți suntem eroi.
Un alt aspect al acestui conflict e faptul că elita a crezut că poate fi în control într-o astfel de lume. Și nu doar că poate, ci că poate determina cursul spre fericirea publicului. Că poate în continuare modela de sus în jos societatea, ceea ce nu mai e valabil din moment ce a pierdut puterea de a dirija informația. Astfel, vedem cum politicienii promit lucruri dincolo de atribuțiile lor, cum realitatea sistemelor complexe îi forțează de multe ori să acționeze contrar a ceea ce declară. Și asta e valabil când vorbesc de pace, educație, sărăcie și orice temă majoră, promit mult mai mult decât e realmente posibil sau previzibil.
Mai mult decât atât, orice eșec al guvernului adâncește neîncrederea în autoritate și vulnerabilizează însăși legitimitatea democrației reprezentative.
Mi s-a părut că ce descrie e de fapt un soi de contract social expirat, acea situație când încă nu avem un contract nou, unii acționează încă în baza vechilor prescripții, alții consideră că orice e permis.
The failure of government isn’t a failure of democracy, but a consequence of the heroic claims of modern government, and of the constantly frustrated expectations these claims have aroused.
Soluția? Nu știu dacă o putem numi chiar soluție. Autorul propune să revenim (atât guvernanți cât și public) la sfera personală. Acesta este locul în care se iau toate deciziile care contează, și să acționăm cu onestitate.
Din partea guvernanților, să scoată în față oameni care își pun realmente pielea în joc, și care pot genera schimbare prin exemplul personal, iar la nivelul publicului, să nu mai avem cerințe utopice și să nu mai considerăm că guvernul are capacitatea de a fi infailibil, dar că nu ar vrea să o folosească. Să apreciem și să votăm în special oameni care ne spun că există riscuri, că nu știu exact care va fi rezultatul unor situații complexe, persoane care pot recunoaște când greșesc. Într-o lume complexă nimeni nu poate avea certitudini, putem însă încerca diverse abordări și vedem ce funcționează.
De asemenea, o altă componentă esențială pentru a reuni publicul cu guvernele, este transparentizarea cât mai mare a procesului decizional. Autorul zice că dacă publicul ar avea acces liber la toate etapele procesului legislativ, de exemplu (nu neapărat să îl oprească sau să intervină ci doar să poată vedea ce stă la baza unei legi și cum evoluează spre forma finală) ar spori încrederea în proces, cei chiar interesați de subiect ar avea șansa să se organizeze, să facă lobby în caz că o vor neapărat altfel, și ar crește implicarea PENTRU, scăzând astfel nihilismul și sinuciderea prin cauze ANTI.
Nu contrazic neapărat, dar aplicarea practică ne omoară. Și mă gândesc din perspectiva faptului că am încercat, timp de vreo jumătate de an, să centraliz activitatea parlamentarilor clujeni. Am abandonat din cauză că deși informațiile erau publice, modul în care ele sunt prezentate e absolut monstruos. În plus, nu era niciun fel de standardizare între Senat și Camera Deputaților și toate astea îmi mâncau cam două zile de muncă, și chiar și așa riscăm să dau informații greșite.
Deci de multe ori, deși datele pot exista public, modul în care sunt prezentate e mai degrabă o piedică decât un atu. Desigur, cred că nihilismul m-a atins și pe mine pe alocuri și mai repede văd probleme decât soluții. Încerc să ies de aici, cred că drumul ăsta e distructiv 100%.
Așadar, soluția poate că ar fi o comunicare eficientă între Stat și Societate. Un mod simplu în care să înțelegi ce face parlamentarul tău, primarul, polițistul, un sumar simplu pentru cum afectează o lege anumite categorii sociale, o explicație pe site-ul instituției a procesului de urmat pentru diverse interacțiuni și de ce ți se cere ce ți se cere. Că încercarea de a expune simplu informația va scoate în evidență complexități inutile care pot fi adresate, odată ce sunt expuse.
Și dincolo de asta, cred că la noi ar putea ajuta o mai mare autonomie pentru instituții. În fiecare interacțiune cu instituțiile, cu excepția emiterii unui nou buletin, ceva nu a mers ok dar de fiecare dată am găsit oameni binevoitori care m-au ajutat și au descâlcit situația. Cred că ei știu cel mai bine ce și cum s-ar putea îmbunătăți astfel încât munca lor să fie mai ușoară și toată lumea mulțumită. Să aibă cadrul să încerce, să testeze proceduri noi la scară restrânsă și să le extindă pe cele de succes, să aibă un cuvânt de spus.
Una peste alta, recomand cartea, dacă vă preocupă soarta democrației și vreți să înțelegeți ce trăim. Pentru mine a fost o revelație și mi-a adus în lumină o nouă perspectivă: anume că a fi anti-sistem, așa cum îl precepem noi aici, înseamnă, în final, autodistrugere. Că nihilismul acesta nu trebuie alimentat, indiferent că se numește AUR sau USR sau ce nume politic și-o mai lua el în viitor. Că trebuie să ne creștem fiecare contribuția și angajamentul dacă vrem să rămânem o lume liberă.
Am o pungă mare de nuci în coajă de anul trecut. Odată cu Crăciunul a ieșit casnica din mine și m-am apucat de cozonaci. Și am avut nevoie de nucă, așa că m-am pus pe spart.
Dar n-am spart doar pentru cozonac, ci cu vreo 3 farfurii mai mult, să am și pentru pițigoi. Pentru că o altă pasiune a mea e să hrănesc pițigoii iarna cu nuci.
Am hrănit pițigoii, dar mai mult au mâncat vrabiile, că am și un stol de vrăbii care trăiesc aici, în brad.
Ei, și pe lângă miez, am făcut o pungă mare de coji de nucă pe care n-am vrut să o arunc, că am de gând să o pun ca substrat la plante, în primăvară. Și de lene să o duc până la cutia cu compost, am lăsat punga pe terasă, lângă dulapul în care țin nucile, ustensilele de grădinărit și ceva legume, cartofi, ceapă, usturoi, de-astea.
După vreo 2 zile, am văzut cojile răvășite, dar am zis că or fi fost păsări, că au mai venit într-o zi niște porumbei care au furat caserola cu iarba mâței și au dus-o în celălalt capăt al terasei.
Apoi, de câte ori ieșeam la țigară, auzeam zgomot de nuci rostogolite în dulap. L-am deschis, n-am văzut nimic. M-am gândit că a venit vreun șoricel. Apoi, într-o seară, zgomotul era foarte puternic. Am deschis ambele uși, m-am dat la o parte și de pe ultimul raft a sărit un șobolan gras și frumos, maro, cu blană lucioasă.
Ok, trebuie să elimin toată mâncarea din dulap, mi-am zis. Dar n-am și făcut, pentru că sărbătorile vin și cu multă lene. Și-am zis că ce poate fi așa de grav? mai mănâncă și el liniștit câteva zile.
Azi de dimineață, m-am trezit devreme să coc pâinea pusă la dospit de azi noapte. Și ies eu la țigară, dulapul deschis, nuci împrăștiate, carton si pungi mărunțite. Grăsanul a învățat să folosească ușa! A văzut că se poate pe acolo și nu se mai chinuie să iasă prin crăpăturile din spate.
Da’ tot n-am făcut curat. Mi-am fumat țigara și m-am pus să-mi aranjez pâinea în cuptor. Și cum lucram eu acolo, lângă ușa terasei, apare o pisică imensă, de-aia liberă, care a văzut de toate la viața ei și nu dă doi bani pe închisoarea confortabilă din apartament. Pisicile mele dormeau liniștite, care pe unde, aia de afară mirosea de zor terasa. Am ieșit să îi dau ceva de mâncare, dar s-a dus, n-am mai găsit-o. Sigur a venit după șobolan, mi-am spus, pentru că, de când ne-am mutat, nicio pisică n-a venit pe terasă, până acum.
Natura e foarte deșteaptă, nu știu cum face. Oricum, pisica a fost semnul clar că trebuie să mă apuc să fac curat. A venit personal să îmi spună că e o problemă serioasă acolo, nu doar așa, un musafir temporar. Am curățat dulapul, am scos tot ce era comestibil din el, l-am lipit, am stropit cu detergent bine, bine.
Acum sper să nu mai vină pentru că n-aș vrea să pun otravă și să îl omor. De când am citit Flori pentru Algernon mi se trage.
Dar vedeți? Așa poți ajunge de la pițigoi la șobolani și pisici. Dacă mai dura, cine știe, poate mă făceam și cu un câine.
Oare am ajuns la sfârșitul lumii? Dacă te-ai uitat puțin la știri în ultima lună, așa pare. Suntem în criză politică, economică, morală și mai ales, ceea ce nu se zice, culturală și educațională. Și nu doar noi, ci și Europa, ba chiar și Statele Unite.
Tot felul de profeți răsar te miri de unde și adună Biserica Domnului. Unul dintre candidații noștri la prezidențiale chiar a zis asta. Pentru o parte dintre noi, pare un delir. Pentru o altă parte, speriată de ani de zile cu Apocalipsa, care e aici și ale cărei semne ei știu să le descifreze, e doar destinul umanității. Un destin implacabil. Și deși Hristos spune în repetate rânduri că nimeni, dar nimeni, nici măcar el, nu știe planul lui Dumnezeu și când va veni sfârșitul, acești profeți susțin că ei știu și văd și-i conving și pe alții.
Hristos ne-a zis doar să fim pregătiți în orice clipă. Oare nu înseamnă asta că ar trebui să punem dragoste și încredere în toate faptele noastre? Nu înseamnă asta că trebuie să avem zi de zi o conduită morală pe placul lui Dumnezeu?
Când s-a născut, Hristos a venit să aducă speranță. Să ne arate că, oameni fiind, avem putere divină. Să ne arate că se poate împlini voia Domnului. Iisus n-a adus frică, ci alinare. Așadar, profeții care răspândesc frică nu sunt ai Domnului. Dumnezeul răzbunător a rămas în vechiul testament, Iisus a venit în numele Dumnezeului care iartă.
Crăciunul e despre imensa bogăție pe care o ai și pe care nu ți-o poate lua nimeni. E despre triumful vieții, despre miracolul care ne face să fim aici, prezenți în lume.
Crăciunul este despre ceea ce ai.
Și ne gândim uneori că nu avem nimic.
Poate nu-i mai avem pe cei dragi. Poate că îi avem, dar nu ne sunt dragi. Poate nu avem destule pe masă. Poate că bradul n-a fost împodobit deloc sau nu e prea frumos, răcitura nu s-a închegat, cozonacul nu a crescut, vinul e acru, rochia nu te mai încape, magazinele sunt închise, barurile, la fel, și n-avem decât să ne suportăm pe noi înșine.
Și da, pentru un Crăciun fericit, e esențial să începem de aici: să ne suportăm pe noi înșine. Apoi, poate să începem să ne respectăm și să ne iubim. Și abia apoi putem da din darurile noastre și altora.
Nu poți vedea miracolele, cât timp tu nu vezi miracolul din tine. La fel e și cu bogăția. Degeaba ai și aduni și nu te oprești din adunat. Nu va fi niciodată destul până nu apreciezi bogăția din tine. Nici pe ceilalți, copii sau alți apropiați, nu-i poți face fericiți, cum nici ei nu te pot face pe tine. Fericirea e treaba noastră personală. E în noi și nu are legătură cu nimic din exterior, e un proces de introspecție.
Dar ca să vezi minunea din tine, e un drum lung. E presărat cu dificultăți, sacrificii, doliu și îndoială. E parte din proces, se numește viață. Și e bine să păstrăm întotdeauna un pic de recunoștință pentru tot ceea ce trăim și simțim, bun sau rău, plăcut sau neplăcut.
Recunoștința aceasta e precum steaua Craciunului, ne ajută să vedem un pic mai clar unde trebuie să ajungem. Toate trăirile și experiențele noastre ne clădesc în ceea ce urmează să devenim. Dar numai cu recunoștință față de procesul acesta extrem de complex, ajungem să creștem și să luăm din orice trăim, partea cea bună.
Fără recunoștință rămânem o grămadă mare de lucruri fără sens. Și nu de puține ori am experimentat o masă plină de la care ne-am ridicat scârbiți, o casă plină în care nu știam unde să ne ascundem, un dulap plin din care nimic nu era potrivit. O mie de cadouri dar nu cel visat. Crăciun nu e despre toate astea.
Crăciunul e despre ceea ce ai, despre ceea ce poți recunoaște că ai.
Nu știu să spun multe lucruri despre mine, nu știu cum sunt în realitate și nici măcar nu mi-e clar ce e aia realitate. Îmi place să despic firu-n patru, asta e o abilitate cu care m-am născut și pe care am perfecționat-o cât am putut de-a lungul anilor. Uneori mi se pare că sunt foarte tânără, chiar un copil care privește lumea cu uimire, alteori mi se pare că sunt foarte bătrână, că locuiesc lumea asta de milioane de ani, am parcurs milioane de vieți și mi s-a cam luat. Dar încă nu știu ce sau cine sunt cu adevărat, nici nu știu dacă chiar există un astfel de adevăr, dacă ne naștem cu un scop și dacă da, care ar fi acela.
Și pentru că îmi place să despic firul în patru, ajung să mă gândesc obsesiv la întrebări precum ce viața asta, de ce sunt aici? Și căutând răspunsuri, ajung și pe cărări mai ciudate, cum ar fi, bunăoară, când am descoperit o terapie neconvențională de grup și m-am dus, din pură curiozitate.
În grupul acela, foarte des, subiecții sunt puși să se uite la prima lor etapă de dezvoltare și anume stadiul de făt, și sunt întrebați dacă văd motivul pentru care sunt aici. Mulți îl văd, știu exact de ce s-au născut, dar mai sunt și alții care nu știu, așa ca mine. În spate, e o credință că venim în lume cu un sens. Nu îl determinăm noi, nici părinții, ci viața însăși îl alege pentru noi și ni-l face cadou.
M-a bulversat destul de tare perspectiva și am rămas cu întrebarea asta o vreme, oare de ce sunt aici? Nu aveam chef de ea, mi-a tocit destul sinapsele în copilărie și în adolescență, până când am abandonat-o în coșul cu întrebări fără răspuns, unde a stat cuminte ani de zile. De ce iese iar la suprafață acum?
Ajunsă acasă, tot cu gândul acesta, mi-am amintit ce îmi povestea mama despre nașterea mea și asta m-a bulversat și mai tare. Întotdeauna am crezut că fabulează, că toți părinții își văd copiii speciali și caută sensuri unde nu e decât pură întâmplare. Eram chiar un pic rușinată de povestea asta, nu știu de ce. Adică intuiesc de ce – din cauză că mi se părea ireală și, în același timp, nu suportam ideea că mama mă poate minți, dar nici nu puteam accepta ceva ce părea evident neadevărat.
Povestea e așa: mama a ajuns la spital să mă nască pe 20 octombrie. Totul părea în regula, a avut niște contracții, erau toate semnele că o să mă nasc în ziua respectivă. Doar că spre seară, totul s-a liniștit și n-am mai dat niciun semn că aș avea de gând să mă nasc. Doctorița care îngrijea de mama era tot mai neliniștită și se ruga de ea să mă nască odată, dar nu e ca și cum putea mama să facă ceva. Și tot așa, până când, spre 6 dimineața, doctorița a decis că e nevoie de cezariană și a plecat să ceară să se pregătească sala și să cheme de urgență anestezistul și chirurgul. Era un spital foarte mic, de provincie. Mama era destul de îngrijorată pentru că cezariana era ceva foarte nasol pe vremea aia, dar și-a zis că aia e, dacă așa trebuie, așa trebuie.
Când s-a întors doctorița să ceară să o transporte pe mama în sala de operații, eu tocmai ce m-am decis să ies. M-am născut foarte repede, fără să îi provoc mamei dureri, fără ajutor, la ora 7 dimineața, spre uimirea celor prezenți. Doctorița s-a bucurat și a plecat iar să anunțe chirurgul că nu mai e nevoie de operație.
Spre seară, doctorița a venit în vizită cu chirurgul, care a ținut neapărat să mă vadă. Și acesta i-a spus mamei că eu am făcut o minune, că am salvat o femeie. Femeia ajunsese cu ambulanța exact când m-am născut eu, era în stare critică și trebuia operată imediat. Nu ar fi rezistat dacă nu aveau totul pregătit și dacă nu ar fi putut să o bage direct în operație. Practic, ei au pregătit sala pentru mama, dar pentru că m-am decis să mă nasc, au putut-o folosi pentru femeia aceea și au salvat-o.
Mama se emoționa foarte tare de câte ori îmi povestea, dar eu niciodată n-am putut să o iau în serios. Nu credeam că un bebeluș poate face minuni, de unde naiba era să știu eu că vine femeia aia și să joc un rol așa complex și periculos, punând la risc sănătatea mamei mele, doar ca să aibă medicii ăia masa pregătită și personal gata de intervenție…e prea de tot, toată lumea știe, chiar și copiii, că bebelușii nu sunt capabili de așa ceva, nu?
Dar dacă doctorul avea dreptate? Dacă eu venisem aici ca să fac minuni? Mă cam sperie menirea asta. Oare o fi fost aia singura minune pe care trebuia să o înfăptuiesc? Că atunci e în regulă, practic, am venit cu un scop, l-am îndeplinit, ura și la gară! Nici măcar nu îmi amintesc, deci n-a fost niciun efort din partea mea. Sau poate trebuie să fac alte și alte minuni pe tot parcursul vieții? Dacă sensul vieții mele e să fac minuni? Mai știu pe cineva care făcea minuni, dar n-a sfârșit prea bine, aproape că prefer varianta în care sensul vieții e să mă trezesc zilnic ca să hrănesc pisicile, să curăț litiera și podeaua din baie. Cum aș putea fi vreodată împăcată cu viața mea, dacă sensul meu e să fac minuni? Păi de unde să scot minuni în fiecare zi? Câte minuni sunt destule? Și dacă nu pot face minuni, se cheamă că am eşuat? Cum pot fi înțelegătoare cu mine când rolul meu e să fac minuni?!
Sau poate că viața doar s-a folosit de mine ca să mai dea cuiva a doua șansă. Poate că asta sunt, a doua șansă, o mână întinsă când e nevoie, un petic pe un sac găurit. Mai degrabă așa.
Încă nu mi-e clar dacă sensul există în mod obiectiv sau e ceva ce noi construim pe parcurs.
Dacă crezi că există un sens al vieții, independent și anterior voinței și rațiunii tale, atunci existența devine doar o formă de expresie a acelui sens. Mai poți contribui sau încurca la manifestarea sensului, dar nu în mod decisiv. A trăi în acord cu sine înseamnă a urma, pur și simplu, sensul care ți-a fost dat. Cum, dacă nici măcar nu știi care e sensul? Păi cred că prin credință. Dacă aderi la viziunea asta, inevitabil trebuie să recunoști că există ceva mai mare decât tine, o rațiune, un plan, o ordine. Îi putem spune Dumnezeu, Allah, Univers, Viață, Brahman sau oricum altcumva. În paradigma asta voința proprie joacă un rol marginal, binele reprezintă tot ceea ce e în acord cu sensul, și rău, tot ceea ce e potrivnic. Ba mai mult, cu cât te adâncești în ea, vei descoperi că trebuie să renunți la ego. Tu ești doar o unealtă prin care creația se manifestă în toată măreția ei.
Dar dacă noi suntem singurii creatori de sens, atunci lucrurile se complică semnificativ. Înseamnă că am ajuns pe aici din întâmplare și că, deși nu există niciun sens anterior rațiunii noastre, noi suntem totuși datori să construim un sens, pentru că altfel nu putem procesa amalgamul acesta numit viață. Asta înseamnă să fii creator de sens, să fabrici sensuri ca să poți trăi (for a living, cum ar zice americanii). Înseamnă că ai un puzzle imens, cu miliarde de piese amestecate, și de când te naști nu faci altceva decât să le aranjezi cât de cât cu sens. Și aici, bine și rău înseamnă gradul de coerentă din propria poveste. Dar ca să faci o poveste îți trebuie atât de multe abilități. Și poate că ești bun la făcut lucruri, dar nu ai talentul de a construi narațiuni impresionante despre ce ai făcut, ceea ce poate deveni repede echivalentul unei vieți ratate.
Și dacă noi, fiecare, construim sens, cum se face că ne putem, totuși, înțelege între noi? Ba încă și construim pe sensurile altora? Sau poate că doar ni se pare că înțelegem? Dar cum ar putea fi lumea asta un puzzle, dacă nimeni nu are imaginea de referință a ceea ce ar trebui să iasă? Da, probabil că nu-i chiar un puzzle, în accepțiunea asta, ci mai degrabă un morman de lucruri și ființe fără legătură între ele, cu care poți construi realități.
Sensul e firul invizibil care leagă lucrurile împreună. În jurul lui ne construim și re-construim viața, atât cât ne este posibil, și pe baza lui măsurăm calitatea construcției. Fie că ești creator sau înfăptuitor de sens, firul acesta invizibil se întinde de-a lungul întregii noastre existențe conștiente, și uneori chiar mai departe, ca niște rădăcini ancestrale sau ca niște muguri, din care vor crește noi crengi în alte generații. Nu ne putem imagina o lume complet lipsită sens, și dacă nu putem, atunci înseamnă că ea chiar nu există.
Foarte, foarte rar țin minte ce visez, dar și când mi se întâmplă, sigur e ceva ce n-are nicio noimă, totuși e foarte real. Așa am pățit acum câteva nopți și de atunci nu-mi dă pace visul ăla.
Deci, mergeam eu pe o stradă într-o zonă de case și căram în brațe un sac mare, roz, cu boabe pentru pisici. Nu era foarte greu, dar era incomod, că nu vedeam bine pe unde calc și îmi aluneca din mână. Și la un moment-dat, s-a deschis o poartă și a ieșit o tipă îmbrăcată office, să mă întâmpine.
Avea o voce super enervantă, vorbea pe un ton hipsteresc și îmi povestea ce cool e compania, ce joburi faine au, ce colegi minunați, na, toate clișeele pe care le citești prin anunțuri de angajare în IT, și gesticula excesiv, ceea ce o făcea să nu mai aibă aer. Ei, și în timp ce ea vorbea de zor despre cum abia așteaptă colegii ei să mă vadă la interviu, mă uitam mirată prin curtea lor: părea curtea unor hipioți, aveau semnul păcii, dream catchers și citate din Kant. Multe citate, pe toate gardurile curții. Eram tot mai confunză, oare ce caut acolo, cum am ajuns să dau interviu la firma aia hipsterească și ce naiba e cu atâta Kant în curtea unor hipioți și unde erau hipioții?
Mai întâlneam câte un om în labirintul ăla, fiecare mă întreba ceva din Kant, de la date istorice la chestii mai specifice, gen ce e o judecată sintetică. Eu mă scuzam că știi, mă grăbesc să ajung la interviu…mă grăbeam pe dracu’! nu înțelegeam nimic, nu știam să răspund la nicio întrebare din Kant și sacul de boabe era tot mai incomod, nu știam ce să fac cu el. Și o întreb pe tipă, auzi, dar cum o să decurgă interviul, e ceva tehnic sau doar așa, de cunoaștere? Și ea zice, cu maxim entuziasm: vai, o să fie foarte cool, o să vezi, o să îți placă, sunt sigură!. Sunt vreo 4 colegi, sau 5, și o să te întrebe chestii fun din Critica rațiunii pure!
What?! wtf?! Cum să mă întrebi la interviu din Critica rațiunii pure?! țipam eu în gandul meu. Păi eu mai țin minte ce naiba am reușit să silabisesc din ea acum mulți ani când am încercat să o citesc? Că simțeam atunci că dacă iau câte notițe simt eu că mi-ar fi necesare, o să ies nu cu fișă de lectură, ci cu un tom mult mai mare decât opera studiată. Tipa mi-a sesizat neliniștea și a adăugat scurt: dacă sunt chiar bine dispuși ar putea să te întrebe doar din metafizica moravurilor. Pff, m-am liniștit un pic, măcar pe aia am reușit să o citesc cândva și am scris și un eseu reușit la un seminar. Dar realizam că nu mai am absolut nicio amintire despre ce era vorba acolo și iar m-am panicat.
Mă simțeam ca naiba. Mi-am dat seama că nici nu am Kant în bibliotecă să mă duc repede să caut răspunsuri – nu că aș fi avut biblioteca cu mine, aveam doar un sac cu boabe de pisici. Dar ce fel de om nu are Kant în bibliotecă?! Îmi reproșam eu în vis. M-am simțit ultimul om, uitasem tot despre Kant deși uite, aveam o licență în filosofie, absolut rușinos. Cerul înstelat deasupra mea era de fapt cerul de plumb al lui Bacovia, groaznic.
Și-am ajuns într-o cameră plină cu perdele albe, vaporoase, care atârnau fără sens din tavan. Tipa a plecat în altă parte, a zis că revine când poate, să mă fac comodă. Încercam să găsesc un colț sau măcar un perete lângă care să las sacul ăla cu boabe, dar n-am găsit. Tot căutând printre perdelele, am găsit o poartă!
Pff, ce ușurare, acolo era scăparea din ciudățenia aia de interviu care nu s-a întâmplat. Am deschis-o și am ieșit într-o pădure, era un drum noroios, abia mergeam cu sacul în brațe. Și am dat de un om care se plimba cu fetița lui și i-am întrebat dacă nu au cumva la ei o pisică, să mai mănânce cineva un pic din boabele alea. Și-au zis cu mare tristețe că nu au, au lăsat-o acasă, le pare nespus de rău dar nu mă pot ajuta.
Și-am plecat mai departe prin pădure cu sacul ăla și cu stupoarea că o firmă de it dă interviuri din Kant. Cum adică, mă, să mă întrebi din Kant?! În ce lume trăim?! I Kant even!
Nu-ți trebuie ochi ca să vezi – vezi și în vise, vezi mai ales când îți ferești ochii. Nu-ți trebuie nici minte să înțelegi uneori e de-ajuns doar să simți: uite, respiri, deci exiști! Ai putea să explici, dar ajunge doar să tragi o gură de aer. Nici măcar suflet nu-ți trebuie ca să simți – la fel de bine te pot durea dinții sau altceva fără suflet.
Îți trebuie atât de puțin ca să fii.
Dar tu vrei casă, mașină, familie, treizeci de perechi de papuci, vacanță exotică și iluminare ușoară. Ah, și ceva de băut, ca să te poți bucura până la capăt. Și o țigară după. Neapărat. Iar dacă vreo întâmplare ciudată nu ți se așează de-a curmezișul în drum, vei avea nevoie de alte și alte lucruri unele încă neinventate.
Atâta zdroabă doar ca să nu vezi ce soluții complicate alegi la probleme inexistente.
Ca să nu vezi cât ești de puțin și cât de fragil e echilibrul care te ține în viață.
Ami în cuvinte 