Mai știți când eram copii și primeam temă de vacanță să scriem o compunere despre cum ne-am petrecut sărbătorile?

Țin minte că nu aveam niciodată nimic special de zis. În fiecare vacanță eram la țară, mergeam, poate, la colindat și mă jucam în zăpadă. La noi s-a risipit foarte devreme magia Crăciunului. Știam de la grădiniță că Moș Crăciun sau Moș Nicolae e mama sau alți oameni din familie, că nu vine nimeni pe horn să lase cadouri sub brad, că, dacă familia ta e săracă, așa este și moșul. De aceea, n-am dat niciodată importanță ritualurilor cu bradul și cadourile. Ba încă nici nu aveam elan să – mi doresc mare lucru, știind toate astea.

Cadoul cel mai dorit era oricum să fii lăsat la joacă nelimitat, să nu te certe nimeni și să nu te bage în casă înaintea celorlalți copii. Apoi, răsplata cea mai și cea mai mare era când intram înghețată în casă și bunicul frigea feliuțe subțiri de cartofi pe plită – un fel de cipsuri incredibil de bune. Sau sâmburi de dovleac, sau mere. El întotdeauna avea ceva delicios pe plită și împărțea bucuros cu mine.

Dar nu era nimic special, nimic de poveste. Cu toate astea, trebuia să faci o descriere frumoasă, cu cât mai multe cuvinte, că altfel nu primeai notă mare și ar fi fost cu atât mai nedrept. După ce că nu ți se întâmplase nimic deosebit, să mai iei și o notă proastă din cauza asta, era prea mult. Așa că uneori inventam povești sau le înfrumusețam, ca să fim în rând cu așteptările adulților.

În viața de adult, această compunere s-a transformat în discuțiile casual cu colegii, în pauza de cafea sau la masă. Fiecare trebuie să vină din concediu cu o poveste făină, un loc nou vizitat, ceva “wow! “, altfel e ca și cum l-a avut degeaba.

Anul trecut ne-a luat și această manifestare. Pauzele cu colegii s-au transformat în meeting uri seci online, în care prea puțini vor să își pornească și camera video. Ca și cum, fiecare din noi e azi copilul ăla sărac și cu probleme, care nu are ce povesti din vacanță și se ascunde cum poate, să nu vadă nimeni că el n-are cele mai frumoase ghete, cea mai primitoare casă și nici cea mai mare bucurie în ochi. Ca și cum, dacă nu are nimic deosebit de arătat, n-ar merita să existe deplin.

M-am gândit la toate astea pentru că luni reîncep munca. Aș începe-o cu o săptămână, poate chiar două de medical, dacă ar fi posibil.

Luni va trebui să iau în calcul un răspuns ok la întrebarea “și ce ați făcut de sărbători?” *. Dar până una-alta, las mai jos răspunsul sincer.

Păi, eu, de data asta, am făcut o depresie. Ea era acolo, mocnea de multă vreme, mai scotea câte un colț ba printr-o angoasă, ba prin letargie, ba prin hiperactivitate.

De fiecare dată am găsit resurse să o îmblânzesc și mi-am făcut în permanență de lucru, ca să nu am timp să mă gândesc mai profund. Dar are și asta un preț, totul s-a transformat în extenuare.

Acum terminasem cam tot ce mi-am propus și s-a făcut liniște. Nu știu de ce, pentru prima dată în foarte, foarte mulți ani, am simțit că nu am absolut niciun motiv să fiu puternică, să mă lupt cu forța aia copleșitoare care venea peste mine.

Și nu m-am luptat. Am stat o bună parte din zile și am plâns din orice pentru că atât m-am priceput să fac. Am plâns în hohote citind comedie. Am citit povestea lui A Tocilescu despre domnul Takamura din cartea Eu et al. , și am plâns în hohote. Apropo, recomand cartea asta (nu pentru plâns, ci pentru bună dispoziție, chiar dacă e pe alocuri vulgară). E extrem de amuzantă, o să vedeți, plus că așa vă puteți da seama cam în ce stare era creierul meu în acele momente.

În fine, știam că trebuie să ies afară și să vorbesc cu oameni, dar nu am putut.

Abia joi seara, pe 28 mi-am făcut curaj să ies până în centru, forțată de împrejurări. Am mai plâns și pe acolo, la luminițe și la cupola din piață care mi-a amintit de o seară cu mama. În plimbarea aia am intrat și la farmacie și am luat ceva pentru somn. Și niște magneziu. La întoarcere, m-am oprit pe o terasă unde am dat de niște prieteni, mi-a făcut tare bine să îi văd.

De atunci am luat pastilele pentru somn și datorită odihnei, lumea începe să-și recapete din culoare. Mai e mult până la bine, cel puțin așa văd eu acum.

Între timp a trecut și revelionul, l-am petrecut în aceeași companie în care am petrecut toată pandemia. E bine că nu sunt singură și sunt recunoscătoare pentru asta.

Nu îmi doresc nimic pentru anul cel nou. Poate și pentru că simt că nu am forța necesară de a duce luptele care se cer duse spre împlinirea dorințelor. Iar dorințele pentru care nu depui suficient efort se transformă în frustrare și gânduri negre care copleșesc. Din nou, așa mi se pare mie.

Probabil că nu e cea mai reușită compunere, nu cred că aș lua un 10 cu ea, mai ales pentru că nu are nici soluții salvatoare și nici final, dar vedeți? când ești depresiv, avantajul este că nota nu mai contează.

De ce ai vrea un 10 când poți trece și cu un 5, rămânând tu însuți?

* știu că alți oameni pot avea drame cu mult mai mari pe o scară globală a dramelor, știu că alți oameni poate că nu au un job la care să se întoarcă luni, deși și – ar dori. Nu minimizez cu absolut nimic trăirile nimănui, așa cum aș vrea să nu le minimizeze nimeni pe ale mele. Depresia poate deveni ceva extrem de serios. Nu ajuți pe nimeni spunându-i că trebuie să fie recunoscător pentru ce are pentru că, uite, alții o duc mult mai rău. Ba din contră, în unele cazuri, procedând așa poți face mai mult rău.

Ceea ce putem face întotdeauna e să nu judecăm, să fim discret în preajmă, disponibili, și în caz că ni se solicită, să fim acolo.