Eu am o nevoie, aproape viscerală, să înțeleg tot felul de lucruri. Mă înnebunește  perplexitatea, nu pot trăi sentimentul ăla și trebuie să înțeleg ce se întâmplă, să găsesc o explicație rațională sau dacă nu, măcar să experimentez pe pielea mea, să simt eu, să înțeleg prin simțuri.

Și cred că toți ajungem uneori într-o fază în care nu avem explicații. În ultimii 3 ani mi s-a întâmplat de mai multe ori să am diverse probleme fizice, să mă duc la doctor, să fac analize complexe și să iasă că nu am nimic. Dar pentru că răul fizic e chiar deranjant, nu pot accepta că nu am nimic, motiv pentru care am decis că e de la cap.

Dar ce să fac cu capul ăsta, când nimeni nu știe ce e în el și cum s-ar putea repara?

Și dacă unii ajung la vrăjitoare, vraci, șamani sau profeți în căutarea răspunsurilor, pe mine m-a dus drumul la constelații fenomenologice.

Am tot auzit despre constelații familiale, am citit, m-am uitat la filmulețe și am zis, băi, asta e un soi de delir în grup, vreun fel de psihoză colectivă, nu e nicio explicație logică acolo, nu are cum să fie un demers onest, ăia care organizează sunt niște șarlatani. Mai ales că, de obicei, cer o căruță de bani pentru sesiunile alea.

După o vreme, aud că o amică face curs de formare în constelații. Menționez că am chiar mare încredere în capacitățile ei intelectuale, nu e nici genul șaman, nici genul șarlatan. Apoi, așa, la o discuție, psiholoaga mea aduce vorba de constelații. Am rămas un pic perplexă dar n-am zis nimic. Mi-a fost rușine însă îmi venea să îi zic: tu, ești cu capul? Te credeam om serios, cu atât școală și atâtea certificate… Ba mai mult, aflu că și ea are calificarea să organizeze așa ceva de mulți ani, dar n-a prea folosit-o.

Pe măsură ce ne maturizăm începem să avem mai puține reacții imediate. Cumva, inconstient, începem să știm că atunci când vrei cel mai tare să reacționezi, e semnalul clar că exact aia NU trebuie să faci. Ceea ce e foarte bine.

Și apoi, în principal din cauza lor, am început să mă gândesc dintr-o perspectivă diferită: băi, astea două tipe nu mi-au dat niciodată motive să mă îndoiesc de ele. O fi ceva acolo ce mie îmi scăpă cu desăvârșire, poate că eu nu înțeleg. But how?! După cum am zis, nu pot trăi cu perplexitatea. Și așa am ajuns în punctul în care am zis, gata, trebuie să mă duc să văd cu ochii mei magia aia. Și-am găsit un eveniment, costa foarte mult, dar chiar eram decisă să sparg banii ăia ca să mă lămuresc. Și îi scriu psiholoagei să o întreb ce părere are. Și ea nu a zis să nu mă duc acolo, dar mi-a explicat că va fi un grup cam prea mare și poate că nu va fi ok pentru mine, dar uite, o prietenă de-a ei face o sesiune restrânsă, să mă duc dincolo.

Și m-am dus. A fost o atmosferă făină, caldă, primitoare, din care m-am putut uita în fundul iadului fără să leșin. Nu știu de ce a trebuit să mă uit acolo, eram foarte bine înainte.

Am ajuns acasă sleită de puteri, m-am pus un pic în pat și am scrollat de două ori pe Facebook și mi s-a blocat ecranul pe un short video cu Petronela Rotar care tot zicea pe repet (reproduc din memorie) “Iadul e aici pe pământ, este în copilărie. El este sub forma unor emoții absolut copleșitoare pe care copilul nu știe să le gestioneze și nici nu știe că se vor termina vreodată” – da, frate, așa e! N-am auzit niciodată un adevăr mai adevărat, dar nu se oprea din zis! Cumva, eram ca într-o piesă absurdă unde energia aia a mea, din constelație, venea după mine, nu mă lăsa să îmi văd de treabă.

Ca să explic așa, în mare, ce și cum s-a întâmplat acolo: eram vreo 14, cu tot cu facilitator, și o sală cu scaune așezate în cerc. Pe jos era conturat un cerc mai mic din numere de la 1 la 7. Ne-am ales fiecare locul după cum ne-a plăcut. Am vrut să mă pun pe primul scaun, unde era și cifra 1, dar am zis că na, o să îmi  accentueze  și  mai tare nevoia de a vrea să fug de acolo, pentru că era lângă ușă. Așa că am ales al 3-lea scaun, era în dreptul cifrei doi, era un pic inclus în restul camerei, dar încă aveam ușa aproape, în caz de ceva.

Apoi ne-a explicat facilitatorul ce-i cu numerele alea. Ele reprezentau etape în dezvoltarea omului: 1 era fătul, 7 era moartea.

Deci în zona copilului m-am pus – nerelevant în economia sesiunii, dar relevant pentru mine, după cum aveam să aflu. Constelația nu avea o temă, fiecare mergea la facilitator și îi spunea sumar cam ce îl/o preocupă, în funcție de subiect, omul era pus să își aleagă dintre participanți diferiți reprezentați (de ex, dacă era vorba de o relație, omul alegea pe cineva pentru el însuși, pentru celălalt din relația lui și pe cineva pentru relația în sine). El stătea în continuare pe scaun în timp ce reprezentații “intrau în scenă” și începeau să interacționeze. Puteai să vezi, după cum se așezau, unde găseau confort și unde disconfort, apoi și ziceau cum se simt, când erau întrebați. Dar cumva, comportamentul lor și întreaga scenă are sens pentru cel care o determină  și are sens și pentru toți ceilalți din încăpere. Nu știu cum și de ce. O teorie ar fi că experiențele noastre sunt, de fapt, foarte similare. Alta, că mintea noastră creează sens în orice randomness, că până la urmă, ăsta e un mecanism de coping esențial, îl folosim tot timpul. Acuma, dacă te duci acolo cu gândul să nu participi ca și creator de sens, probabil că nu are sens nimic – dar asta nu ajută pe nimeni cu nimic, ba mai mult, vei fi plictisit, iritat și vei arunca niște bani aiurea.

Pentru că erau mai mulți psihologi în încăpere, am suspectat că poate ei duc lucrurile într-o parte sau alta. Prin urmare, când mi-a venit rândul și am fost pusă să aleg reprezentanți, primul meu criteriu a fost să nu fie un psiholog, deși toți erau chiar simpatici.

Problema cu care m-am dus (absolut comună, de altfel) este că nu mă pot bucura de nimic. Nu pot sărbători un succes, nu pot aprecia un progres, sar la altceva imediat, de obicei ceva și mai greu, fără să pot să îmi acord o minimă apreciere pentru ce am făcut deja. Sună cunoscut multora, sunt sigură.

După ce am expus problema, mi s-a spus să stau pe locul adultului, și să aleg reprezentanți pentru celelalte etape anterioare: făt, copil și adolescent. Am ales 3 fete care nu sunt psihologi și pe care nu le cunosc.

Fătul a zis că e foarte nefericit, nu e locul lui acolo, nu se simte bine, nu e dorit. M-a șocat. Wtf? Cum să nu te simți bine?! Adică tu zici că mama nu m-a vrut? Da, aia zicea. Și eu nu m-am gândit niciodată la asta până atunci, dar cam așa a fost. Mama mi-a povestit doar cât i-a fost de greu în anul ăla, cu două gospodării de care trebuia să îngrijească singură, cu două rânduri de bătrâni și în plus, sarcina.

Copilul era aproape leșinat, era semi-paralizat de spaimă, respira sacadat, îl dureau îngrozitor picioarele și avea nevoie de ajutor. Nu mă puteam uita la el, nu am vrut să îl văd. Tot zicea că are nevoie de ajutor că nu se poate ridica și nu știam ce să fac, era o neputință sfâșietoare în toată camera aia. Facilitatorul zicea că nu trebuie să fac nimic, doar să privesc, dar nu puteam, că era așa de nedrept să ceară ajutor și să nu facă nimeni nimic. L-am luat în brațe și l-am ridicat. Nu l-am ajutat să se ridice singur pentru că nu putea, mai degrabă l-am ridicat eu, dar nu mi s-a părut că s-a îndreptat ceva. Cu copilul ăla presimt că trebuie să mă mai văd de prea multe ori, până când se va ridica el singur.

Adolescentul avea o putere extraordinară. Nu fizică, ceva în atitudine, tare ca o stâncă. Era încrâncenat și ar fi vrut să sară la bătaie dar n-o făcea ca să nu atragă atenția. Făcea doar ce vroia el, se uita de sus, doar cu coada ochiului, la ăia mici, era sătul de problemele altora, le-a aruncat din spate. Îl usturau rău ochii și îi vâjâia capul, dar era bine, era pe picioarele lui, știa cine e și nu-l clintea nimeni. Nu-mi explic cum a ajuns așa.

Ce m-a șocat cel mai tare a fost cum descriau, fiecare, senzațiile fizice. Nu pot depune mărturie despre făt, dar copilul și adolescentul eram eu 100%.

Facilitatorul m-a pus să le mulțumesc fiecăruia în parte, că m-au adus până aici. Recunoștință am simțit doar pentru adolescent. Pentru ceilalți mi-a fost așa de milă! Le-am mulțumit și lor, dar cel mai greu mi-a fost să îi mulțumesc fătului, că el, dacă a știut din prima, putea să renunțe. Pare așa de ușor să mori în etapa aia, când ești atât de firav și dependent de altul. Dar n-a vrut, a trebuit să se nască, pentru ceva motiv care îmi scapă. Cam așa cum și eu mă puteam pune lângă ușă ca să pot fugi, dar n-am făcut-o.

Alte două gânduri cu care am plecat de acolo ar fi despre relația cu bătrânii și relații, în general.

Eu mă înțeleg foarte bine cu oamenii în vârstă, chiar cred că am un dar în acest sens. Și acum, după toate piesele puse în scenă, am realizat că e copilul care construiește relația cu ei. Eu, ca și copil împovărat și privat de atenție, m-am înțeles foarte bine cu bătrânii pentru că eram aproape la fel de neputincioși și ne puteam ajuta, înțelege și susține reciproc. Bunicul nu se putea apleca să ia ceva, eu puteam. Eu nu ajungeam să iau un măr din copac, el putea. Bunicii au răbdare cu copiii pentru că au ajuns în etapa în care re-înțeleg neputința. Și copilul din mine se liniștește când o neputință e înțeleasă și acceptată.

Despre relații am rămas cu o întrebare: oare pun mai mult accent pe relație decât pe omul implicat în ea? Pentru că situațiile altora s-au mișcat în așa fel încât, de multe ori, atașamentul subiectului era vizibil mai mare față de relație decât față de om. La asta nu m-aș fi gândit niciodată dacă nu vedeam scenetele astea și nu vedeam relația sub forma unui personaj viu.

A…și despre a avea copii. La întrebarea De ce nu ai copii? Că nu vreau!- e raspunsul scurt, care descurajează alte insistențe. Dar recunosc, uneori, extrem de rar, m-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dar după sesiunea asta, mi se pare cea mai mare binecuvântare că nu am copii. N-aș face față, n-aș putea construi un mediu emoțional sigur, n-aș suporta gândul că pot greși față de copil, aș face prea multe lucruri rele din cauza acestei frici, aș lua-o razna, m-aș duce spre partea complet opusă, cea care sufocă prin prea multă protecție. De-aia nu am, că nu vreau să fiu iadul nimănui și e foarte bine așa.

Și cică vor mai veni și alte gânduri de acum încolo, pentru că e un proces mai lung în care se tot întâmplă lucruri și se tot așează.

Am scris mult. A fost extenuant și mi-e încă foarte dificil să mă uit la amărâții ăia mici. Deși adolescentul și-a jurat că nimeni, niciodată nu îl va mai duce pe el în iad, că va construi lumi peste lumi, mai bune și mai drepte, iată că adultul se întoarce acolo, că drumul înainte e blocat de ceva lăsat aiurea exact în iadul ăla.

Nu am înțeles nimic din ce se întâmplă în aceste constelații, dar am trăit eu pe pielea mea și e un prim pas. În plus, am avut ocazia să fiu spectator în propria mea viață, să văd din alt unghi lucruri pe care nu le văd de acolo de unde mă uit eu, în mod normal. Nu recomand nimic, nu e chiar genul de spectacol la care să te duci pe recomandare ci mai degrabă genul care te caută el când trebuie să mergi. Sau poate că nu te caută niciodată, ceea ce nici nu e deloc rău, ca să fiu sinceră.