Am plecat spre casă fără un țel precis. Aveam multe opțiuni cu privire la utilizarea orelor rămase înainte de somn: să mă reapuc de învățat la cursul de Java, să continui vreo lectură din mormanul de cărți de pe noptieră, să stau aiurea pe net, să drăgălesc motanii, să mă uit la discuții exasperante la TV.

De cele mai multe ori îmi e foarte greu să aleg. Când aleg, mă încearcă des sentimenul că nu am ales ce ”trebuie” – poate o să scriu într-o zi și despre ”trebuie”. De foarte multe ori regret că nu pot face simultan toate lucrurile pe care aș vrea să le fac. Mi-ar plăcea să am periodic o pauză de la alegeri, să aleagă altcineva pentru mine. Mi-ar plăcea să nu am libertate? nu! doamne ferește! sau…? hm…e greu să fii liber.

Zilele acestea, ca în orice decembrie, se vorbește mult în spațiul public despre libertate. Ne aducem aminte de cei care au murit strigându-i numele și ne întrecem în a deplânge faptul că uite, au murit degeaba. Oamenii mai în vârstă ca mine deapănă amintiri din comunism și fiecare își expune extrem de plastic reinventarea anuală a trăirilor pe care ar fi putut să le aibă în zilele respective.

La mine măcar e ușor, aveam 6 ani și 2 luni, tot ce țin minte e că eram toți adunați în jurul televizorului, se vorbea despre focuri de armă și cădeau oameni prin piețe. Eram confuză pentru că nu înțelegeam de ce plânge mama, doar ea îmi spusese că tot ce se întâmplă în filme nu e adevărat. Și apoi țin minte că am auzit la TV ceva de genul ”Jos Dictatorul”, îl împușcă pe dictator, bunicul replicând și el pe sub mustăți: ”Să-l împuște, ministerul mă-sii de dictator!” și atât mi-a trebuit. Alergam ca apucata și strigam DIC-TA-TO-RUL și eram în culmea bucuriei că nimeni nu zicea că nu e voie să fac asta.

Nu m-am simțit lipsită de libertate în puținii mei ani de viață sub comunism ci doar confuză din cauza faptului că, pe de-o parte, sub nicio formă nu aveai voie să minți, dar pe de altă parte se insista foarte mult pe faptul că trebuia neapărat să minți cu privire la ce ai mâncat acasă, mai ales dacă era ceva cu carne, la fel cu privire la jucării, la ce se uitau cei mari la televizor și la cine a fost în vizită și ce s-a discutat.

Am însă mai multe amintiri cu perioada liberă de după și sincer, sunt așa de multe lucruri care nu mi-au plăcut dar n-aș vrea să vorbesc despre ele acum.

Ce e în fond libertatea pentru oameni ca mine? Mi-am trăit o bună parte din copilărie și adolescența într-un fel de junglă. Am crescut cu ”fac ce vreau, e democrație” asta însemnând de cele mai multe ori că poți face orice rău fără să pățești nimic. La televizor se înjurau mai rău ca pe stradă, tot din același motiv, era democrație și libertate.

S-a întâmplat însă să am preocupări puțin mai atipice și o curiozitate naturală față de concepte abstracte și filosofie încă din primul an de liceu. M-a interesat în perioada respectivă foarte mult, până la angoasă, înțelegerea unor concepte precum bine și rău, Dumnezeu, neant, libertate și altele. N-avea multe cărți acasă, dar am avut profesori binevoitori și niște biblioteci destul de decente – cu bibliotecarele era mai mare problema. Acela a fost timpul în care mi-am clădit, dărâmat și reclădit de câteva ori sistemul de valori. Țin bine minte că totul era alb sau negru în vremea aceea. Nu existau nuanțe, tot ce era nuanțat nu era suficient de pur sau suficient de bine înțeles.

Cu timpul, se pare că ne pierdem această abilitate de a vedea totul alb-negru. Sau mai degrabă căpătăm abilitatea de a vedea multicolor, depinde din ce perspectivă privești. Sistemul acela rigid de valori devine și el mai maleabil în unele puncte din cauză că, pe măsură ce trăiești, ajungi tot mai des în contradicție cu propriile judecăți de valoare. Afli inevitabil că, deși nici să-ți construiești un sistem nu e simplu, să trăiești secundă de secundă în perfect acord cu el poate fi de-a dreptul imposibil. Ca atare ajustăm dezideratul: hai să avem cât mai puține secunde în care suntem în disonanță. Cât înseamnă asta? habar n-am, cât pot, atât înseamnă. Mai am eu timp de răspuns la asemenea întrebări?!

Libertatea e esența vieții noastre – e un bun suprem pentru care se merită să murim – nu noi, desigur, dar așa, omul, în general – oricine alege să facă asta. Ne vom aminti de acești eroi cu anumite ocazii și ne vom vedea mai departe de alegerile noastre complicate.

Dacă stăm să ne uităm bine, libertatea astea ne cam încurcă, ne pune în situații dificile, ne face să luăm decizii grele, pune pe noi o povară. Povara se numește responsabilitate. Da, pot pierde vremea aiurea pe net, probabil o să regret mai târziu în plan profesional. Pot alege să arunc banii pe o prostie, voi deconta iresponsabilitatea mai târziu. Pot alege să folosesc timpul în scopuri constructive – la primul burn-out o să regret că nu m-am relaxat mai mult, și așa mai departe.

Avem azi atât de multe alegeri de făcut cu privire la orice încât obosim de la atâta diversitate. A nu avea de ales a devenit un soi de utopie în lumea noastră. Ne dorim foarte mult o stare în care să nu mai fie nevoie să luăm decizii. Dăm bani pe vacanțe în locuri cât mai izolate și pe ședințe spirituale unde învățăm să ne deconectăm, să evadăm.

Tocmai în atituinea asta are cuibul riscul de a pierde libertatea. Generații de oameni obosiți de alegeri, obosiți de schimbări, obosiți de tranziție, caută refugiul acela ușor, eliberarea de povară, plasarea răspunderii în altă parte. Costurile acestei delegări de responsabilitate? încep să devină și ele cât mai diverse.

Azi, riscul de a aluneca sub o dictatură, în sensul clasic al cuvântului, pare destul de mic în lumea civilizată. Involuntar însă, ne restrângem singuri opțiunile cu privire la tot felul de lucruri, luând de obicei ce e mai comod, nu neapărat ce ar fi mai bun.

Se vede cel mai bine în polarizarea lumii noastre, în atitudinea aceea de adolescent care vrea să îndese lumea sub un singur concept mult prea mic. Tradiționalism vs progresism, stânga vs dreapta, tineri vs bătrâni, vegan vs non-vegan, nou vs vechi.

Deși la nivel declarativ toți apreciem dreptul la liberă exprimare, libertatea religioasă, libera circulație și tot soiul de alte libertăți, vedem cu ochi foarte critici libertățile celor diferiți de noi. Asta se reflectă foarte bine și în sistemul nostru politic și în demonizarea sistematică a unei tabere sau a alteia.

Suntem de acord cu un sistem democratic bazat pe vor și considerăm suverană voința poporului dar vedem clar că de fapt nu e chiar așa, că majoritatea acaparează puterea în așa fel încât sufocă orice nu e ca ea. E spre impozibil să duci o viață normană ca pesedist într-un județ penelist sau invers. Dacă ai votat orice în afară de usrplus vrei regresie, nu vrei binele țării, dacă ești pensionar trebuie să taci pentru că ăia tineri lucrează pentru tine, dacă înclini spre tradiționalism ești neapărat intolerant și așa mai departe.

De ce ne dorim mai degrabă să dispară un partid care nu ne place decât să avem legi bune care să nu permită abuzurile, indiferent de numele partidului care deține puterea? De ce și mai ales ce anume ne dă dreptul să fim atât de categorici cu privire la sistemul de valori al altora?

Vedem azi tensiuni tot mai dese și mai mari în singurul partid cu adevărat nou de după revoluție. Soluția la multitudinea de voci din acest partid – cel puțin după ultimele declarații ale liderului – e mai puțină libertate. Să fie consens cu orice preț.

La 30 de ani de la Revoluție, Președintele țării a ținut un discurs la Timișoara, locul în care a debutat revoluția, și a ales să nu facă nici măcar o vagă mențiune la comunitatea maghiară – cea care, dacă avem un dram de respect față de adevăr, a aprins scânteia despre care vorbea el acolo. De ce a făcut asta? pentru că diversitatea nu-i ceva ușor gestionabil. Să fim cu toții la fel, să ne numim generic români, fără particularități, fără nuanțe – așa e cel mai ușor pentru el să fie președintele tuturor.

Desigur, la fel se întâmplă și în lumea largă, nu doar la noi în ogradă, tocmai de-asta, dacă undeva, în adâncul minții noastre mai intuim importanța libertății, ar fi bine să fim ceva mai sceptici cu privire la pornirile noastre adolescentine de a uniformiza lumea. Să opunem rezistență marilor puteri care, prin natura lor acționează astfel, nu să le ajutăm să-și obțină scopul.

Esența libertății este alegerea. Alegerea continuă, de la lucruri foarte mărunte până la decizii majore și sisteme de valori. Libertatea îmi permite mie alegeri dar permite și tuturor celor din jurul meu. Libertatea mea nu există izolat de libertatea celorlalți.

Cum ar arăta o lume condusă de politicieni cu care absolut toată lumea e de acord?

Cum ar arăta viața noastră cu un sistem de valori la care aderă absolut toată lumea?

Cum ar fi dacă am avea toți aceeași melodie preferată? Dar dacă am bea toți aceeași băutură la petreceri sau dacă ne-am îmbrăca toți la fel?

Suntem, după 30 de ani, o nație foarte tânără și neantrenată în activitatea aceasta tumultoasă de a alege. Fie că învățăm să ne-o facem plăcută, renunțăm la ea, sau continuăm să ne plângem, e și asta o alegere.