Anul acesta, cel mai mult m-au bucurat îmbrățișările. Poate că și contextul pandemiei a fost de vină prin faptul că sunt oarecum interzise.

Prima lună a trecut cum a trecut. Chiar dacă locuiești cu cineva, chiar dacă ai și pisici sau poate și câini, cred că și dacă ai copii, după o vreme, îmbrățișările lor nu mai sunt suficiente. Ți se face dor de oameni, și nu doar așa să îi vezi și să – i auzi (avem atâtea platforme online pentru asta) ci dor profund, să le simți mirosul și că sunt calzi și vii.

Îmbrățișările nu sunt toate la fel, sunt exact ca și oamenii.

Pe mama am îmbrățișat-o cu disperare, ca și cum aș fi protejat-o de moarte. Și – am și știut că o pierd dacă nu o mai pot strânge în brațe.

În alte îmbrățișări simți alinare, atunci când te doare rău ceva dar cel de lângă tine nu poate face nimic concret.

Alteori simți compasiune:

– tu, vietate, chiar știu cât îți e de greu, sprijină-te aici puțin să – ți mai revii.

Unii oameni te îmbrățișează cu dor, simți că le-ai lipsit și că te-ai întors acolo unde îți e locul.

Sunt oameni care îmbrățișează cu voie bună:

-hei, ce bine c-ai apărut, hai să te fac să zâmbești, sau poate chiar să râzi în hohote.

Mai sunt și îngrijorații:

-vai, ești OK? Îți aduc ceva?

Mie îmi plac foarte mult îmbrățișările neîndemânatice, sunt fascinante prin complexitatea lor. Atunci când cineva te îmbrățișează dar nu e sigur că face bine ce face, când nu e sigur dacă se cade sau dacă te deranjează. Mai sunt și cei care te-ar îmbrățișa din toată inima, dacă nu le-ar fi frică să nu crezi despre ei că sunt slabi – de regulă, sunt cei care te bat foarte tare pe spate, de-ți vibrează toată cutia toracică. Asta e doar ca să știi că ei sunt puternici și nu se dau în vânt după astfel de chestii emoționale. Nu de față cu tine.

Și sunt unele îmbrățișări – preferatele mele – care te îngroapă în liniște. Acelea care îți amuțesc toate gândurile, opresc timpul și dintr-o dată, totul e exact așa cum trebuie să fie. Ele vin de la oamenii far, cei care îți luminează viața fără să știe și fără să facă ceva special în acest sens, pur și simplu, așa sunt ei. Îmbrățișările lor se simt multă vreme după ce au încetat, rămân acolo cu tine și – ți aduc liniște oricând ai nevoie.

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine îmbrățișarea e o necesitate vitală. Nu înțeleg de ce sau cum anume mă ajută, dar e ca un schimb de energie de care am neapărată nevoie. E ca o poveste prea complexă ca să încapă în cuvinte, e ceea ce comunicăm direct din suflet.

Nu îmbrățișăm pe toată lumea la fel, ba chiar ne adaptăm îmbrățișările la contextul ființei cu care interactionăm. Cu toate astea, îmi pot aminti cu exactitate cum se simte îmbrățișarea fiecărui om relevant din viața mea.

Și nu e vorba doar despre oameni. De exemplu, ultima îmbrățișare neîndemânatică a fost cu un zâmbru, cel din imagine, sper că nu s-a supărat. Și de acolo am ajuns cu gândul la Necuvintele lui Nichita, de unde și titlul.

“Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.”