You have the right to be perfect. Every imperfection can and will be used against you in a court of law.

Știți, în filmele americane, momentul acela când polițistul arestează pe cineva, îi pune cătușele și rostește, mai mult sau mai puțin solemn: “You have the right to remain silent…”? Fascinant acest drept, singurul, practic, în momentul respectiv, acela de a nu-ți agrava situația.

Cam așa e și viața noastră acum, doar că nu ni se cere să fim tăcuți ci perfecți. Cu toate că nu asta scria pe pereții vaginului la intrarea în lume, și oricum, chiar dacă scria, era o limbă pe care n-o puteam încă înțelege și nu-mi amintesc să ne fi asigurat cineva translator.

Iar tribunalul nu e cel oficial, ci suma tuturor așteptărilor lumii, infernul lui Sartre.

În lumea de azi nu e loc de greșeală. Am văzut în repetate rânduri oameni, atât celebrii cât și anonimi, puși la zid pentru greșeli mai mult sau mai puțin banale, oameni care au pierdut încrederea, și prin asta, munca de o viață. Sau alții, imperfecți prin naștere, împinși în afară. Desigur, e un obicei vechi să căutăm perfecțiunea. Au căutat-o marii artiști ai lumii în toate secolele, filosofi și oameni de știință.

Dar pe termen lung, sau chiar mediu, această tendință generalizată duce la un soi de nebunie: vacanța perfectă, jobul perfect, casa perfectă, mașina perfectă, copilul perfect, familia perfectă, totul perfect.

Dar perfecțiunea nu e ceva sustenabil, în cel mai fericit caz e doar apogeul vieții noastre, în niciun caz toată viața.

Tot presiunea perfecțiunii e cea care determină majoritatea indivizilor să devină incapabili de a-și recunoaște greșelile. Azi nimeni nu prea mai greșește, e întotdeauna o conjunctură, ceva, nu vină, nu responsabilitate.

Maică – mea m-a înnebunit toată copilăria cu zicala “greșeala recunoscută e pe jumătate iertată”. Recunosc că n-am înțeles ce înseamă asta până când nu am avut direct de-a face cu oameni care niciodată nu greșesc, nici măcar când e absolut evident, vizibil din Lună că au greșit. Și doar când am văzut cum te fac să te simți astfel de oameni, cum îți aruncă ființa în irelevanță și o calcă perfect în picioare, am înțeles de ce e atât de important să recunoști când greșești.

O lume care nu lasă loc de greșeli e o lume paralizată, una în care nu există învățare și evoluție. E o lume care nu poate iubi și accepta pe nimeni.

Oarecum e un paradox că prin greșeală și suferință ajungi mai bun, atât în sens practic cât și moral.

Vedem tot mai des părinți care își protejează excesiv copiii : să nu se murdărească, să nu se lovească, să nu le facă cineva vreun rău, să nu-i facă cineva să se simtă prost, să aibă o viață perfectă, non-stop. Și vedem și cum, la prima imperfecțiune asupra cărora părinții nu mai pot interveni, acești copii clachează – pentru că nu au antrenamentul necesar gestionării unor situații neplăcute.

Vedem asta și în politicile publice, care reglementează tot mai mult disconfortul – să nu cumva să ofensezi pe cineva, să nu cumva să îi alterezi imaginea perfectă despre sine însuși.

Vedem și în viața socială. Deși propovăduim toleranță și incluziune, și-am fi în stare să eliminăm din bulă pe oricine nu afișează destul, la nivel declarativ, aceste valori, nu vrem să avem de-a face, realmente, cu oameni imperfecți.

Nu vrem să îi vedem pe cei care trăiesc în sărăcie extremă, nu vrem să îi avem vecini, nu vrem să vedem lângă noi femeia bătută, copilul murdar, bătrânul care face pe el. Nu! ne sensibilizează poveștile lor în măsura în care suntem, fizic, la o distanță sigură de ei. De acolo, de la distanța aia, putem emite pretenții și da directive, de acolo, de la distanța sigură, fiecare știe mai bine ce ar trebui făcut.

Azi am dat întâmplător de o poveste copleșitoare, a unor oameni imperfecți. Niște copii romi, unii orfani în urma unui incendiu mare, de acum doi ani, din comunitatea lor, alții cu părinți, ideea e că au rămas pe drumuri și trăiesc numai ei știu cum. Comunitatea aia perfectă nu îi primește, nu îi vrea în preajmă.

Alți oameni, imperfecți și ei (pentru că experimentează o stare absolut imperfectă de neputință și regret) se chinuie să îi ajute cum pot: fac atletism și înot cu ei și ore de engleză. Strâng bani și mai asigură mici lucruri necesare, prea puțin din cât ar fi nevoie. Ei își văd de treabă în mare liniște, aproape ca și cum fac bine pe furiș, pentru că societatea perfectă reacționează urât la orice solicitare concretă.

Astfel de povești există, cu siguranță, cel puțin în fiecare județ.

Și mă tot întreb, oare nu ne crapă odată oglinda de la atâta perfecțiune? Oare nu ne arată, într-o bună zi, adevărul adevărat, nu închipuirea noastră?

Perfecțiunea înseamnă și să te murdărești, și să suferi, și să greșești. Înseamnă, mai ales, perseverență – azi cazi, mâine vei sta mai bine pe picioare – așa învățăm mersul și toate lucrurile. Nu e doar secunda aceea, apogeul, ci tot drumul până acolo. Și suntem atât, atât de departe…