There will be a scarcity of saints but an abundance of martyrs.” – Va fi o lipsă de sfinți, dar o abundență de martiri.

Am început prin martie, cred, să citesc o carte, citatul de mai sus  face parte din introducere. Cartea se numește “The Revolt  of the Public and the Crises of Authority in the New Millennium” și este scrisă de un autor american, pe nume Martin Gurri.

Cartea propune o perspectivă foarte interesantă asupra modului în care informația și modul în care ea se propagă în societate prin intermediul noilor tehnologii – ceea ce autorul numește “The Fifth Wave” – ne modelează percepția cu privire la situațiile și crizele politice din zilele noastre, despre pericolul care amenință democrația, așa cum o știm. 

El pleacă de la premiza că informația este putere. În mod tradițional,  înainte de apariția rețetelor sociale, știrile erau generate și controlate exclusiv de către conducători (numiți și elita). Adică un grup relativ restrâns de oameni decidea principalele teme de interes și putea controla destul de bine orice dezbatere, la fel cum putea controla și accesul publicului larg la anumite informații pe care elita nu era neapărat dispusă să le dea.

Odată cu apariția rețelelor sociale, “the public” – prin asta înțelegând grupuri mai mici sau mai mari de oameni interesați de un anumit subiect, au avut dintr-o dată acces la o modalitate mult mai bună și mai rapidă de a răspândi informația,  de a se organiza și de a controla astfel clasa conducătoare.  Autorul menționează în repetate rânduri că publicul nu trebuie confundat cu “the people” – cu poporul, acesta din urmă fiind doar un concept filosofic util în diversele teorii politice, dar nu ceva ce există realmente ca entitate fizică.

Și descrie multe din evenimentele lumii recente, de la protestele de tip Occupy, Primăvara Arabă, Antifa, Indignados din Spania, protestele din Grecia  șamd, s-ar putea merge chiar mai recent spre BLM și altele, dar cartea e scrisă în 2014, deci vorbește de evenimentele de până la acea dată,  iar în 2018 a mai adăugat un capitol despre Trump și Brexit.

Ce au în comun toate mișcările acestea, e faptul că cei care au participat la ele s-au organizat strict pe rețele,  fără a beneficia de aparatul media tradițional, că erau preponderent din clasa de mijloc sau chiar bogată, cu educație și resurse, și că, ideologic, erau în esență  mișcări Anti.

Aceste mișcări confruntau direct autoritatea guvernelor, doreau să le înlăture cu orice preț,  dar fără a fi capabile să pună ceva în loc. Are o remarcă simpatică la un moment-dat, zice ceva de genul că acești revoltați vor latte fără lapte dar nu doar de la Starbucks ci chiar de la guvern.

The result is paralysis by distrust. The Border, it is already clear, can neutralize but not replace the Center. Networks can protest and overthrow, but never govern. Bureaucratic inertia confronts digital nihilism. The sum is zero.

Pe măsură ce descrie diverse evenimente, ridică niște probleme importante: relația dintre autoritate și legitimitate, rolul instituțiilor, dreptate socială,  inegalități,  viziune.

În orice caz, revolta publicului se încadrează la nihilism. La o dorință de a distruge chiar sistemul care îți face posibilă existența. În logica acestor proteste nu au existat niciodată soluții,  au existat doar denunțuri: corupție,  abuz, manipulare și tot așa.

În scurt timp, elita a devenit paralizată,  pentru că ea își derivă legitimitatea din susținerea publicului. În același timp, publicul a devenit tot mai radical, cu cerințe tot mai imposibile , de tipul să salvăm TOATĂ lumea.

Și atunci, și politicul s-a adaptat. Și îl dă ca exemplu mai ales pe Obama (nu prea pare să îl simpatizeze) care, la rândul lui, a început să denunțe inegalitățile, dar fără să facă nimic concret pentru reducerea lor. Cu alte cuvinte, a repetat mantra preferată a publicului revoltat și cam atât. A fost o abordare de succes, a câștigat alegeri, dar a adâncit și mai mult prăpastia  între public și elită.

În unele cazuri, tipul acesta de revoltă a publicului, prin nihilismul aferent, poate realmente distruge economia, societatea, democrația. Nu e greu să ne imaginăm cum publicul revoltat îl scotea pe Georescu președinte,  în cazul în care autoritatea nu găsea forța necesară să intervină.

În aceste condiții,  reacția imediată a elitei este să devină și mai închisă,  și mai represivă, dintr-un instinct de autoconservare, dar autorul zice că nu asta e calea, o să vorbim și despre ea.

Authority is an expansion of author, which originally meant something like “initiator”—the active human element in an otherwise inert population.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani e o tensiune tot mai mare între public și autorități. Tensiunea se adâncește,  justificat sau nu, în principal datorită faptului că a dispărut încrederea.

Această capacitate fantastică de a răspândi informații include și răspândirea de conspirații sau de informații voit false. În acest vacarm informațional în care trăim, ne preocupă tot mai puțin faptele, și tot mai mult impresiile. Publicul reacționează exclusiv din sfera lui personală, dar fără a fi realmente pus în situația să se confrunte în persoană cu cineva : nu îmi place, îmi repună, mă deranjează – și din spațiul acesta, astfel dirijat de fluxul de știri,  nu mai există dialog real. Vorba aia, din tastatură toți suntem eroi.

Un alt aspect al acestui conflict e faptul că elita a crezut că poate fi în control într-o astfel de lume. Și nu doar că poate, ci că poate determina cursul spre fericirea publicului. Că poate în continuare modela de sus în jos societatea, ceea ce nu mai e valabil din moment ce a pierdut puterea de a dirija informația. Astfel, vedem cum politicienii promit lucruri dincolo de atribuțiile lor, cum realitatea sistemelor complexe îi forțează de multe ori să acționeze contrar a ceea ce declară. Și asta e valabil când vorbesc de pace, educație,  sărăcie și orice temă majoră, promit mult mai mult decât e realmente posibil sau previzibil. 

Mai mult decât atât,  orice eșec al guvernului adâncește neîncrederea în autoritate și vulnerabilizează însăși legitimitatea democrației reprezentative.

Mi s-a părut că ce descrie e de fapt un soi de contract social expirat, acea situație când încă nu avem un contract nou, unii acționează încă în baza vechilor prescripții,  alții consideră că orice e permis.

The failure of government isn’t a failure of democracy, but a consequence of the heroic claims of modern government, and of the constantly frustrated expectations these claims have aroused.

Soluția? Nu știu dacă o putem numi chiar soluție. Autorul propune să revenim (atât guvernanți cât și public) la sfera personală.  Acesta este locul în care se iau toate deciziile care contează, și să acționăm cu onestitate.

Din partea guvernanților,  să scoată în față oameni care își pun realmente pielea în joc, și care pot genera schimbare prin exemplul personal, iar la nivelul publicului, să nu mai avem cerințe utopice și să nu mai considerăm că guvernul are capacitatea de a fi infailibil, dar că nu ar vrea să o folosească. Să apreciem și să votăm în special oameni care ne spun că există riscuri, că nu știu exact care va fi rezultatul unor situații complexe, persoane care pot recunoaște când greșesc. Într-o lume complexă nimeni nu poate avea certitudini, putem însă încerca diverse abordări și vedem ce funcționează.

De asemenea, o altă componentă esențială pentru a reuni publicul cu guvernele, este transparentizarea cât mai mare a procesului decizional.  Autorul zice că dacă publicul ar avea acces liber la toate etapele procesului legislativ, de exemplu (nu neapărat să îl oprească sau să intervină ci doar să poată vedea ce stă la baza unei legi și cum evoluează spre forma finală) ar spori încrederea în proces, cei chiar interesați de subiect ar avea șansa să se organizeze, să facă lobby în caz că o vor neapărat altfel, și ar crește implicarea PENTRU, scăzând astfel nihilismul și sinuciderea prin cauze ANTI.

Nu contrazic neapărat,  dar aplicarea practică ne omoară. Și mă gândesc din perspectiva faptului că am încercat,  timp de vreo jumătate de an, să centraliz activitatea parlamentarilor clujeni. Am abandonat din cauză că deși informațiile erau publice, modul în care ele sunt prezentate e absolut monstruos. În plus, nu era niciun fel de standardizare între Senat și Camera Deputaților și toate astea îmi mâncau cam două zile de muncă,  și chiar și așa riscăm să dau informații greșite.

Deci de multe ori, deși datele pot exista public, modul în care sunt prezentate e mai degrabă o piedică decât un atu. Desigur, cred că nihilismul m-a atins și pe mine pe alocuri și mai repede văd probleme decât soluții. Încerc să ies de aici, cred că drumul ăsta e distructiv 100%.

Așadar,  soluția poate că ar fi o comunicare eficientă între Stat și Societate. Un mod simplu în care să înțelegi ce face parlamentarul tău, primarul, polițistul,  un sumar simplu pentru cum afectează o lege anumite categorii sociale, o explicație pe site-ul instituției a procesului de urmat pentru diverse interacțiuni și de ce ți se cere ce ți se cere. Că încercarea de a expune simplu informația va scoate în evidență complexități inutile care pot fi adresate, odată ce sunt expuse.

Și dincolo de asta, cred că la noi ar putea ajuta o mai mare autonomie pentru instituții. În fiecare interacțiune cu instituțiile,  cu excepția emiterii unui nou buletin, ceva nu a mers ok dar de fiecare dată am găsit oameni binevoitori care m-au ajutat și au descâlcit situația. Cred că ei știu cel mai bine ce și cum s-ar putea îmbunătăți astfel încât munca lor să fie mai ușoară și toată lumea mulțumită. Să aibă cadrul să încerce, să testeze proceduri noi la scară restrânsă și să le extindă pe cele de succes, să aibă un cuvânt de spus.

Una peste alta, recomand cartea, dacă vă preocupă soarta democrației și vreți să înțelegeți ce trăim. Pentru mine a fost o revelație și mi-a adus în lumină o nouă perspectivă: anume că a fi anti-sistem, așa cum îl precepem noi aici, înseamnă, în final, autodistrugere. Că nihilismul acesta nu trebuie alimentat, indiferent că se numește AUR sau USR sau ce nume politic și-o mai lua el în viitor. Că trebuie să ne creștem fiecare contribuția și angajamentul dacă vrem să rămânem o lume liberă.