“Inspiră – i pe cei bogați să facă mai mult bine, dar nu le spune nicicând să facă mai puțin rău ; inspiră – i să dea înapoi, dar nu le spune să ia mai puțin; inspiră – i să se alăture găsirii unei soluții, dar nu-i acuza vreodată că sunt parte din problemă”

Anand Giridharadas – Învingătorii iau totul

Am citit cartea asta ca să vă rog și pe voi să o citiți. Ne-ar ajuta să avem ce povesti data viitoare când ne întâlnim pe câte undeva, iar pe mine m-ar ajuta să văd dacă am înțeles ce trebuie. Se găsește în română, la editura Art, cu titlul Învingătorii iau totul – cum ne înșală elitele pretinzând că vor schimba lumea de Anand Giridharadas.

A fost o perioadă, după 2015 și până prin 2019, când am crezut cu adevărat că o schimbare radicală la nivelul clasei politice ar putea duce la îmbunătățirea reală a vieții noastre de zi cu zi.

Apoi, am observat treptat cum oamenii noi, cei care ar fi trebuit să revoluționeze sistemul din interior, erau cam la fel cu cei vechi iar uneori, din cauza lipsei de experiență și a unei pregătiri defectuoase, puteau fi chiar mai nocivi.

Și m-am tot întrebat care e cauza, pentru că oamenii noi erau “smart”, aveau dorința să schimbe lumea, aveau acces la putere, totuși, niciun plan coerent și concret de schimbare nu a prins contur în discursul lor în toți acești ani. Odată ajunși în funcții înalte, idealuri precum binele public și transparența au căzut treptat din lista lor de priorități.

Am mai tot citit diverse surse, am cautat să îmi extind pe cât posibil bula informațională, să citesc aproape zilnic, înainte de ultimele alegeri, ce debitează Simion, să văd ce părere au restul competitorilor, să citesc cărțile mainstream ale zilei de azi, să citesc și criticii lor, în măsura în care am găsit surse. În același timp, efectul de bulă s-a accentuat teribil din cauza politicilor de cenzură practicate de platformele sociale.

Acum vreo câteva zile am văzut o postare în care domnul Aligica recomanda cartea aceasta “Winner Take It All – The Elite Charade Of Changing The World“. Recunosc, după titul, m-am gândit că trebuie să fie un soi de propagandă pentru diverse conspirații, dar având certitudinea că dânsul nu ar recomanda așa ceva, am citit-o. Trebuie să zic că dumnealui are întotdeauna recomandări foarte bune de lectură.

Pe mine m-a captivat foarte tare, nu pentru că am citit ceva ce nu mai auzisem niciodată ci pentru că, pe măsură ce citeam, simțeam cum se aprind diverse beculețe și cum se fac noi și noi conexiuni între lucruri aparent fără legătură și cum, implicit, apăreau tot mai multe întrebări.

Cartea e scrisă în stil jurnalistic, nu e ceva ce trebuie luat ca adevăr indubitabil dar e, cu siguranță, ceva ce te face să gândești un pic mai departe.

Pe parcursul celor 8 capitole aflăm poveștile unor oameni de succes, de la proaspăt absolvenți care abia își încep cariera până la directori, manageri ai unor fundații sau administratori de fonduri de investiții și influenceri de top, ba chiar și un fost președinte american.

Toți vor să schimbe lumea, să combată sărăcia, să protejeze mediul, să contribuie la educație și alte deziderate nobile și cartea ne poartă prin dilemele morale cu care acești oameni se confruntă. Unii dintre ei sunt cât se poate de sinceri în intenția lor de a schimba lumea în bine, alții mai puțin, cert este că niciunul nu o poate face, indiferent cât de sus ajunge, câți bani controlează și câte uși deschide. Tot ceea ce reușește fiecare este să perpetueze bunăstarea celor deja foarte puternici și să contribuie chiar la adâncirea problemelor sociale.

Cum se întâmplă asta? Mai jos sunt câteva idei, fiecare din ele ar merita o cercetare individuală, de-asta zic, a fost o explozie de gânduri cartea.

• Autorul identifică drept rădăcină a răului teoria corporatistă a dublului câștig. Întotdeauna trebuie “să vinzi” ceva profitabil de ambele părți și nu poți face asta decât dacă îi prezinți celuilalt ideile în așa fel încât el să înțeleagă clar care e câștigul lui.
  Această viziune a luat naștere în sediile marilor corporații, cele are recrutează cei mai buni studenți de prin universitățile de top cu promisiunea că, pe lângă un salariu foarte bun, acești vor avea ocazia să contribuie direct la o lume mai bună. Realitatea, odată intrați în acest cerc, este că nu schimbă lumea, ci de cele mai multe ori lucrează departe de lume, cu cifre, grafice și cu dumnezeul nostru PowerPoint și sunt învățați să vândă soluții la probleme pe care nu au, literalmente, cum să le înțeleagă pe deplin.
• cei mai bogați oameni din lume și cele mai prospere companii și-au creat adevărate rețele de binefacere în care revarsă extraordinar de mulți bani pentru a repara diferite probleme. Impactul lor e extrem de mare, beneficiarii lor sunt extrem de mulți DAR

1. Încearcă întotdeauna să aplice același model patentat în business și problemelor umane, ori, după cum se observă statistic, în cazul sărăciei nu există câștig mutual, mai mulți bani fac doar cei cu bani, nu cei săracii.
2. Încearcă să rezolve probleme pe care ei înșiși le-au creat. Companii care vând zahăr sub diverse forme copiilor investesc masiv în studii medicale de combatere a diabetului sau în spitale, etc. Companii care sunt mari poluatori impaduresc te miri ce țară, companii care și – au optimizat procesele, și ca rezultat al optimizării au câștigat mai mult dar au și redus drastic locurile de muncă, oferă programe diverse contra sărăciei. Întrebarea e, n-ar fi mai bine ca aceste companii să își gândească afacerea astfel încât să nu fie necesară, ulterior, caritatea lor?

• Fidelă acestei ideologii, elita descrisă mai sus investește constant în menținerea consensului: conferințe exclusiviste unde toată lumea e de acord, cercuri închise în care se iau deciziile și în care nimeni nu chestionează dacă direcția e bună, eliminarea și excluderea oricăror potențiale critici. Asta a dus în câțiva ani la următoarele lucruri :

A. Intelectualii publici, adică acele persoane cu pregătire academică consistentă, adevărații profesioniști, au dispărut din peisaj și au fost înlocuiți de influenceri. Influencerul îți spune ce vrei să auzi, nu se supune niciunei rigori în afară de aceea de a fi captivant, spre deosebire de intelectual, care poate are argumente contrare, pune întrebări incomede, se contrazice cu colegii lui, reia studiul, și de cele mai multe ori nu are o concluzie tranșantă pentru că nu a cercetat destul. În carte e prezentat atât exemplul intelectualului care ar vrea să spună lucruror pe nume, dar nu găsește contextul, astfel încearcă să adopte tehnicile influencerului dar să livreze, totuși, adevarul, precum și a influencerlui get-beget care prosperă în acest mediu. Vom vedea că abordarea intelectualului se cam îneacă și cam devine și el un influencer.

B. Gândirea unică și radicalizarea. Adică atunci când ne uităm toți la Ted Talks și îi considerăm radicali pe toți cei care se opun la ideile de acolo sau și mai rău, radical e oricine nu crede ca noi.

C. Un mod de gândire care evită deliberat schimbarea substanțială, militând mai degrabă pe ideea de dezvoltare a abilităților de a trăi cu problema.

• Există și oameni care se opun acestui curent și care văd în el un real pericol. Un astfel de om ar fi mult blamatul Soros. Acesta ar fi investit sume fabuloase pentru întărirea comunităților și a instrumentelor care fac democrația funcțională fără a urmări un câștig pentru sine. Însă chiar și în fundația acestuia, managerul, care chiar dacă la nivel personal respinge trendul, a abordat exact aceeași metodă de a găsi soluții la probleme complexe: a chemat experți privați din diverse arii, niciun reprezentant al beneficiarilor și la final a ieșit o discuție despre bani, afaceri și încadrat problema cât mai sumar în slide-uri.
  Un alt exemplu este un renumit profesor, Michael Porter, care a ajuns la concluzia că probabil a greșit focusandu-se pe optimizări și profit și care declară că afacerile de azi au pierdut din vedere omul și comunitatea. În goana după globalizare, afacerile nu mai un nicio responsabilitate față de comunitățile lor, și – au pierdut etica și, practic subminează chiar ideea de bază a capitalismului.
• la masa deciziilor cu privire la binele celor în nevoie nu sunt niciodată chemați cei în nevoie. Niște consultanți dintr-un birou american decid, de exemplu, ce ar fi mai bine pentru un sat din India, fără a știi cum arată societatea respectivă și ce particularități are.
• cei bogați nu au intenții rele doar că, orbiți de cifre și de soluții la detalii, pierd din vedere interesul real al comunităților pe care încearcă să le ajute.
• Căutăm să simplificăm excesiv orice problemă sau subiect, de aceea nu mai vedem soluții. (Am mai citit, ocazional, articole în care diferiți cercetători par împotriva unor demersuri de gelul celor de popularizare a științelor. Ei subliniază că nu poți trivializa subiecte dificile și nu poți simplifica teorii complexe fără a pierde exact esențialul din vedere. Că unele subiecte sunt foarte dificile și că ar trebui să încercăm să ridicăm societatea la înțelegerea lor, nu să simplificăm problema – posibil că au dreptate)
• Acești oameni foarte bogați influențează deciziile diverselor guverne prin lobby și afectează direct soarta oamenilor. În multe cazuri le afectează chiar viața, nu doar bunăstarea, adică îi omoară la propriu.
• Guvernele lumii, în acest context, încep să aibă un rol trivial în viața oamenilor. Ele nu mai sunt principala forță decidentă a binelui comun ci au un rol marginal, fiind adesea ridiculizate de cei puternici, care consideră că fac mai mult și mai bine.
• Legitimitatea politică dispare din lume, adică însuși fundamentul guvernarării. Cum? Păi…E consecința directă a punctului de mai sus. În plus, ONG-urile acestea despre care vorbim, care încearcă să substituie guverne,  acționează în mod privat și voluntar. Asta înseamnă că oricând se pot opri (fac ce pot, când pot, pe principiul că ceva e mai bine decât nimic), fără a avea niciun fel de responsabilitate concretă pentru societățile pe care le deservesc. Hei, nu i-a votat nimeni, și nici nu vor căuta voturi de la noi.

Legat de punctul de mai sus, mi-a plăcut mult o constatate, anume că e foarte ușor să nu te intereseze voturile (adică părerea maselor) atunci când ești director executiv sau monarh.

• Polarizarea politică agravează această situație. Atât puterea cât și opoziția știu că au pierdut controlul asupra acestor magnați. Jocul politic nu este deloc despre recâștigarea puterii în fața lor, ci un simplu joc de a arunca vina unii pe alții, acuzandu-se reciproc că nu urmăresc interesul maselor. Așa ajunge un om ca Trump să câștige alegeri, cu un discurs despre cum bogații fură de la săraci, el însuși fiind unul dintre bogați.

Bun, și acum, ce facem? Autorul sugerează ca potențială soluție întărirea statului. Nu entități private și cercuri închise puternice ci un stat puternic, cu instituții deschise către societate și puternice. Aici, recunosc că nu m-a convins pentru că soluția e mai degrabă o ipoteză vagă. Iar mai departe urmează întrebările și concluziile mele.

Avem în spate secole de gândire care ne-au spus și demonstrat că lipsa intervenției statului în sfera privată și piața liberă creează prosperitate. Pe de altă parte, vedem azi cum, atât cei care se identifică tradițional cu dreapta și piața liberă, cât și ceilalți, care ar vrea mai multă intervenție, se plâng de lipsa de putere a guvernelor.

Cum au ajuns oamenii acestui secol, caracterizat de progres tehnologic și interconectare  să considere capitalismul drept un rău și principala cauză a problemelor sociale?

Răspunsul e undeva printre rânduri. Pare că nu a eșuat chiar capitalismul, a eșuat globalizarea și pseudo-capitalismul. La începutul secolului trecut, principala piedică a dezvoltării era considerat monopolul. Conceptul este însă cu mult mai vechi, era vehiculat și în antichitate. Monopolul era cel care împiedică societatea să aibă alternative, prin urmare, societatea a decis că statul trebuie să intervină și să reglementeze acest aspect astfel încât el să nu fie posibil. Și au existat decizii juridice celebre pentru desființarea unor astfel de companii.

Dar totuși, ce a determinat societatea să protesteze împotriva lor acum 100 de ani și de ce nu o face azi, când mega-corporații globale se comportă exact la fel? Poate pentru că produsele companiilor vechi erau, în general, bunuri indispensabile: petrol, cărbune, sare, pe când acum vorbim mai mult de așa numitele “servicii” la care, în teorie, ai putea renunța? Sau poate pentru că, spre deosebire de companiile vechi, cele noi sunt globale? Adică ale tuturor, dar ale nimănui. După cum vedem cu Facebook sau Google, a durat mult și e extrem de dificil pentru guverne să introducă legi de protecție a consumatorului. Pentru companii globale ar trebui să avem o legislație globală, dar nu există un legislativ global, ales de toată planeta. Ori de câte ori guvernele locale încearcă să își protejeze cetățenii în fața acestor forțe, devin foarte ușor subiect de bârfă și trivializare: uite și la retrograzii ăia cum vor ei să limiteze internetul!

Un alt răspuns, poate cel mai plauzibil, e că azi monopolul se realizează prin consens. Suntem instruiți în logica consensului și a dublului câștig, vrem, ceea ce e normal, să fim parte a soluției și a noii lumi care se construiește sub ochii noștri. Ca să fim parte, suntem de acord: cu politica de confidențialitate, cu comercializarea datelor, cu prețul facturilor, cu poluarea, cu overtime-ul nedeclarat și benevol , cu prețul locuințelor și așa mai departe. De bună voie migrăm toți spre aceleași branduri cool, spre cartiere mai bune, spre plaje mai însorite, e vorba de statut.

În ritmul de mai sus se întâmplă că business utile cresc galopant în timp ce noi sărăcim, plătind prețurile nejustificate pe care ele le impun în lipsa concurenței reale. Deseori, o parte dintre noi ajung să nu își mai poată permite lucruri de bază : o locuință, plata facturilor, banala mâncare. Aceștia, de altfel cei mai mulți de pe glob, rămân complet în afară, nu există guverne care să îi protejeze și nici destule ONG-uri. Dacă la situația asta îi mai adăugăm și pe cei care din start s-au născut fără șanse, al căror număr crește exponențial, de la an la an, avem un tablou destul de urât care seamănă a distropie.

Tot aceștia care sunt lăsați în afară sunt și cei care întreabă: “dar pe români de ce nu ii ajutați? “,” dar nouă de ce nu ne dați ajutoare” șamd. Nu pățim doar noi, se întâmplă în toate țările. De obicei ne grăbim să îi facem proști, însă am realizat că, chiar dacă ei sunt adesea scoși în stradă de alții mai deștepți, întrebarea lor e cât se poate de legitimă. Ei sunt cei care stau de prea multă vreme la coada pentru bunăstare și chiar când să poată lua ceva, cineva îi mută la o coadă și mai lungă. Lor nu le vine niciodată rândul.

Dar hai să revenim la rolul statului. Pare tot mai evident, nu că n-ar fi trebuit să știm deja asta, că pentru a îmbunătăți viața oamenilor nu ajung doar banii și bunele intenții, e nevoie de politici publice care să susțină și să reglementeze, pe termen mediu și lung, bune practici. Activitățile voluntare sunt, în general, despre impact imediat. Societatea civilă, că e a bogaților sau a oamenilor normali, nu se poate substitui guvernelor, iar când o face, nu are legitimitate, că n-a ales-o nimeni.

Uite, un exemplu concret e criza ucrainenilor. De ce un oraș cum e Clujul a putut să se mobilizeze instant pentru aceștia cu voluntari, ONG uri, firme și chiar nu în ultimul rând, autorități? Cum a putut rezolva rapid situația a sute de oameni și încă o face, și de ce, în același timp, același oraș, cu aceeași comunitate, nu reușește să rezolve de ani de zile problema celor din Pata Rât care sunt mai puțin numeroși ?

O să ziceți că nu se compară, că beneficiarii sunt diferiți prin natura lor, că unii sunt capabili și merită efortul iar ceilalți nu, că situația unora e extraordinară comparativ cu a celorlalți care de ani de zile n-au unde trăi, că unii sunt leneși și toate clișeele pe care le știm. Eu, una, aș căuta, totuși, explicația în altă parte.

Lucrul cu refugiați, defavorizați, săraci, vulnerabili e întotdeauna provocator. Fiecare comunitate vulnerabilă are particularitățile ei și punctele ei ușoare și dificile. La nivel individual, unii au nevoie de ajutor pe perioade lungi, alții nu, unii sunt recunoscători, alții nu șamd, nu există șablon. Însă diferența majoră au făcut-o întotdeauna politicile publice. Faptul că, presați de UE, ai noștri au adoptat rapid un cadru legal prin care oamenii aceștia să fie ajutați, prin care pot rămâne într-un oraș sau migra în altul, prin care pot avea acces la piața muncii, pe lângă bunăvoința generală a societății, a făcut din poveste o poveste cu final ok. Desigur, era mai normal să se descurce statul și singur,că avea tot ce îi trebuia, ceea ce n-a făcut.

Pentru oamenii din Pata Rât nu a existat politică publică. Au existat și există voluntari, există donații, există acțiuni izolate dar nu există un impact real fără o politică publică.

Tot legat de rolul statului, îmi vine în minte un exemplu în care el nu funcționează deloc și entități private încearcă să substituie această muncă : Agenția națională pentru integritate, adică ANI. Agenția asta ar trebui să verifice averile demnitarilor și funcționarilor și să îi chestioneze pe cei care nu sunt integri. Însă, ea doar încasează bani degeaba, nu verifică nimic, nu e transparentă, și mai mult decât atât, ocazional, devine armă pentru cine știe ce politicieni împotriva oponenților săi.

Un grup de oameni strânși în jurul lui Valeriu Nicolae încearcă să facă “ANI pe bune”, adică să studieze ei declarațiile de avere și de interese, și să scoată la iveală diverse mârlănii. E ok, să zicem, e mai bine decât nimic, în logica muncii voluntare unde fiecare face cât poate. Dar nu va putea niciodată o inițiativă privată, nefinanțată serios de cineva cu interese clare, să facă atâta volum de muncă, cât n-a făcut instituția aia de la înființarea ei. E din start doar un mic pansament pe un buboi enorm care are nevoie de bisturiu. Bisturiul îl are, însă, doar statul.

Acestea sunt exemple unde da, statul trebuie să fie puternic și coerent, să aibă instituții funcționale și politici sociale sustenabile. Dar vedem că statul e tot mai incapabil. Și atunci vine următoarea întrebare majoră: cine și prin ce mijloace poate face statul puternic? Cine îl poate reda cetățenilor?

O să apelăm tot la consultanții de prin te miri ce corporație să identifice nevoi și să facă optimizări? Ne vom trezi că cine știe ce parte fundamentală s-a pierdut din vederea în favoarea unor privați?

O vor face politicienii?

Suntem noi, ca societate, capabili să împingem în față niște oameni care măcar să aproximeze amploarea acestor provocări? Vor fi ei incoruptibili și vor urma fără ezitare binele public?

Nu sunt deloc idealistă, nu cred că vom găsi ușor răspunsuri la astfel de întrebări. Cred însă că e foarte important să începem să ni le punem. Că problemele lumii noastre sunt atât de complexe încât uneori e dificil și să formulezi coerent o întrebare. De-aia, când citesc ceva care mă face să îmi pun întrebări, mă bucură la fel de tare ca atunci când găsesc răspunsuri.

La nivel politic, tot ce mi-aș dori ar fi să avem măcar câțiva politicieni care să citească această carte și, în lumina ei, să ne spună cum ar vrea să folosească puterea pe care o adună din voturile noastre. O vor încredința corporațiilor, prietenilor, o vor păstra pentru ei sau o vor folosi realmente pentru crearea unor instituții puternice. Și cum, concret, cum?