De vreo săptămână mă tot gândesc la acest cuvânt și pe măsură ce mă gândesc mai mult la el, parcă își pierde sensul.

Să vă zic cum am ajuns aici. Am deschis eu mailul personal într-o dimineață și am găsit un mesaj promoțional cu reduceri foarte consistente la cărți. Bineînțeles că am intrat pe site-ul cu pricina să văd ce găsesc.

Am ajuns direct la colecția de dezvoltare personală. “Cum să scapi de vinovăție”, “Un-fu*k yourself” (ăsta chiar e un titlu de carte, nu l-am inventat eu), “Născut anxios”, “Traumă și memorie”…ați prins ideea.

Zic, bine.. . Not for me, degeaba m-ați spamat, închid site-ul și deschid Facebook. Yoga, mindfulness, discover your true self, heal your inner child, tot felul de postări sponsorizate la chestii de genul. Aplicații care, în baza unei subscripții lunare te vindecă de te miri ce.

Îmi zic, măi, telefonul ăsta știe ceva. O fi el deștept, o avea motive să îmi tot arate lucrurile astea. Și dau click pe “Learn more” la una din aplicațiile astea și mă apuc să citesc.

Nu te poți concentra, ești obosit, epuizat, nu te mai bucură nimic? Perfect, aplicația asta e pentru tine. Te-au certat părinții când erai mic, poate te-au mai și pleznit. Nasol. Astea se vindecă, dar extrem de greu. De-aia n-ai încredere în tine și nu-ți iese mai nimic din ce-ți propui.

Au râs copiii de tine când erai mic? Ți – au pus porecle și ți – au făcut răutăți? Păi nu era deloc la modă terapia pentru bullying pe vremea aia, de-aia ai ajuns un adult care nu știe de capul lui. Tre’ să iei aplicația aia. 10 minute pe zi te vor face ca nou.

E o întreagă industrie bazată pe traumă. Traumele sunt reale, fiecare trăiește cu ale lui și probabil că, în economia vieții, au un rol important, chiar dacă sunt mii de cărți, aplicații și cursuri care să te ajute să scapi de ele.

Și mă gândeam așa că, paradoxal, deși viața noastră devine din ce în ce mai ușoară, noi devenim din ce în ce mai fragili și fizic, dar mai ales emoțional.

Copiii de azi au traume pentru că le faci observație cu privire la ceva sau pentru că nu le cumperi nu știu ce chestie cool de care se vor plictisi în prima oră de la achiziție. Noi, ăștia mai mari, nu prea înțelegem, chiar dacă și noi, la rândul nostru, am fost niște răsfățați, după părerea părinților noștri.

Pentru bunicii noștri, toate discuțiile astea despre traumele noastre nu au sens. Sunt doar vorbărie goală, fandoseală și cheltuire iresponsabilă.

Parcă prea repede am sărit de la “bătaia e ruptă din rai” la “nu ai voie să critici copilul” și cumva, în saltul ăsta, am omis exact terapia. În continuare nu e foarte popular mersul la psiholog – adică la specialistul care te-ar putea ajuta cu problemele astea, și am sărit direct la auto-medicație – lasă că citesc eu, mă tratez eu, că doar ce poate fi așa mare lucru?

M-am întrebat des dacă chiar suntem o generație de traumatizați. Nu părem. Suntem mai bine îmbrăcați, hrăniți, educați decât oricare generație anterioară. N-am traversat războaie sau alte calamități. Poate că au dreptate bunicii, poate că suntem de fapt niște fandosiți iresponsabili.

Nu vreau să minimizez deloc importanța bunăstării psihice, dar chiar cred că vremurile pe care le trăim ne induc un soi de ipohondrie. Poate că în foarte multe cazuri nu e vorba de nicio traumă, ci doar de o constantă evitare a responsabilităților și de niște obiective și standarde mai mari decât ne putem întinde.

Poate că nu părinții și educația primită sunt de vină pentru insuccesele tale, poate ești chiar tu. Poate nu trebuie să alungi sentimentul de vinovăție ci din contră, să ți – l însușești. Poate că, în loc să cauți aplicații minune și cursuri care îți aduc pacea interioară, ai putea să te apuci să faci curat și pace cu tine. Ai putea apela la un specialist care să te ajute în drumul ăsta, care să îți spună dacă ai o problemă din cauza traumelor din trecut sau pur și simplu, ai un comportament problematic pe care trebuie să îl schimbi.

Auto-medicația nu prea pare să funcționeze nici în cazul psihicului. Pe lângă asta, există atât de mulți șarlatani care profită de vulnerabilitățile noastre și care ne setează niște așteptări aberante: să fii întotdeauna fericit, împăcat, în perfectă condiție fizică, să ai copii și familie, dar să și vezi lumea, să ai un job care te motivează dar și bani cu carul pentru toate mofturile. Toate standardele astea înalte ne duc pe bune în depresie, pentru că nu se poate să ai chiar tot.

Probabil că fiecare are prin listă măcar o persoană care a găsit calea spre fericire și îi îndeamnă și pe alții să urmeze același traseu. Sunt cei care se declară împăcați, cei care iubesc pe toată lumea și sunt veșnic recunoscători universului. De multe ori, când văd astfel de postări îmi trece prin minte gândul că poate persoana respectivă e un sinucigaș care ne minte cu nonșalanță. Sunt multe cazuri, de la autori celebrii la influenceri, care propovăduiesc tot soiul de terapii dar ei înșiși nu reușesc să beneficieze de ele, de bune ce sunt. Poate e ca și la preot, trebuie să faci ce zice el, nu ce face el.

În loc de concluzie, las poza asta, e la fel de semnificativă ca orice altceva. Se și pot vedea niște traume acolo, dacă vă uitați cu atenție.