Acesta este un poem pe fugă
despre minți analitice.

Graba și haosul sunt rele!
Nu poți spune chiar tot ce-ți trece prin cap
nici măcar atunci
când ar fi frumos
să fie posibil.
E nevoie de timp să diseci
să vezi dacă gândul ține
în orice lume posibilă.
Ș-abia apoi să îl pui în cuvinte
și să-l rostogolești mai departe
spre vârful limbii.

Mințile analitice sunt rigide
ca un compilator.
Și amuzante
când te uiți așa, de departe,
la blocajele lor.
-Mi-ai dat null într-o primitivă, wtf?! DE CE FACI ASTA?!
– Păi și de ce nu poți? În alte limbaje uite că se poate!
– Dar nu e ok să schimbi lumea de câte ori nu-ți încape în poveste!  Nici limbajul în mijlocul jocului.
– Mda, ai dreptate. Dar hai să fim creativi.
De ce n-am  putem inventa
un convertor?
Care să traducă anxietatea mea
în taskuri precise pentru tine.
Să fim și noi
un API
agnostic
la diferențe critice de limbaj.
Să ne punem înțelege chiar ș-atunci
când vorbim lemne,
când simțim catastrofe
și mai ales
când facem arme albe
din cuvinte, altminteri, frumoase.